„To kick the bucket!” este o expresie tare drăguţă în engleza americanizată… Dacă o traduci mot-a-mot, înseamnă „a crăpa!”, un sens foarte majestic pentru umorul negru care stă la baza filmului a cărui cronică o pregătesc… Drăguţ, nu?
The Bucket List poate fi descris în superlative din mai toate aspectele posibile în arta criticii cinematografice. Filmul apărut în anul 2007 a adunat la „start” cea mai bună pereche de actori care puteau juca acele roluri, după părerea mea umilă de cinefil capabil să guste raritatea numită „film deosebit”! Şi acest film este cu adevărat ceva deosebit… Morgan Freeman şi Jack Nicholson au transformat o dramă precum cancerul într-o lecţie de viaţă mai presus de orice clişeu în care a fost folosită această expresie…
Filmul urmăreşte relaţia dintre doi bolnavi de cancer în ultimul stadiu care se cunosc în timp ce împart acelaşi salon de spital. Absolut tot îi diferenţia pe Edward Cole şi Carter Chambers! Primul era un multimiliardar proprietar de 7 spitale particulare, iar al doilea, un mecanic sărac din Los Angeles, cu o familie numeroasă care i-a înnăbuşit potenţialul intelectual imens la tinereţe. Cole, singur după trei căsnicii eşuate, Carter, căsătorit de 45 de ani cu mama copiilor săi, tată şi bunic responsabil.
Soarta i-a adus în acelaşi salon de spital, viaţa i-a împrietenit. Viaţa şi un exerciţiu al profesorului de filosofie a lui Carter de la începutul facultăţii… Numită „The Bucket List”, se vroia a fi o enumerare a obiectivelor pe care un om şi le propunea în viaţă înainte de a muri.
Încă din secunda în care au aflat că mai au câteva luni la dispoziţie să se obişnuiască cu ideea că vor muri, cei doi pleacă în călătoria vieţii lor, lăsând în urmă problemele obişnuite de zi cu zi. De la sărit cu paraşuta, la urcat Everestul, cutreieră lumea în căutarea împlinirii. Trecând prin India, Tanzania, Egipt, Franţa şi întreagul continent american, cei doi leagă o prietenie rară, care îl ajută pe Carter să redescopere o iubire uitată printre paginile celor 45 de ani de muncă şi căsnicie, iar pe Edward îl transformă în tatăl care nu a ştiut niciodată să fie…
Au râs împreună, au înfruntat moartea unul lângă altul şi au conştientizat faptul că viaţa nu se limitează doar la aspectul financiar sau cel fizic. Când „Kiss the most beautiful girl in the world” îşi pierde orice context sexual, este imposibil să nu rămâi marcat de rămăşiţele psihologice ale acestei lecţii de omenie…
Eu personal am găsit în această capodoperă (nu irosesc asemenea superlative degeaba, credeţi-mă!) o inspiraţie pe care nu o poţi întâlni prea uşor în zilele noastre. Nu poţi să găseşti în filme 3D şi IMAX un asemenea sentiment…
Am învăţat o groază de lucruri noi, am râs cu lacrimi şi am stat mai bine de o jumătate de oră încercând să îmi conving prietena prima oară când am văzut filmul să nu mai plângă în hohote în momentul de final al celor doi protagonişti, dar pe departe cel mai valoros lucru pe care l-am conştientizat a fost motivul pentru care ar trebui să mă consider norocos în fiecare secundă pentru că nu conştientizez cum aş putea să merg pe stradă alături de ea şi să nu simt nevoia de a o ţine de mână…
Alex Cuza 