Guest Spot… Alexu® feat. a.b.c. …

Cuvintele nu mint niciodată… oamenii sunt ipocriți…

“Azi oare a fost ceva în aer? A fost o zi de tot rahatul și se pare că nu numai pentru mine.
Dupa o întreagă zi de discuții cu diverși oameni care au menirea de a-ți da viața peste cap și a te face să îți pierzi încrederea în forțele proprii, seara se înseninează cu vorbele unui prieten drag care încearcă să repare “răul” făcut de mai sus mentionații.
“Poți scrie, știi să o faci… o știu eu și o știi și tu… chiar daca nu ai încredere, am eu și pentru tine” – cuvinte care ar fi trebuit să mă scoată din starea de depresie și dezamăgire în care mă scufundasem…

“Cuvintele nu mint niciodată…oameni sunt ipocriti” – tocmai aceste cuvinte mi-au dat de gândit și m-au impulsionat să scriu “porcăria” pe care o citiți acum… “Oamenii sunt ipocriți” – însă oamenii nu comunică prin cuvinte? Atunci cum ar putea fi posibil ca ipocrizia oamenilor să nu se reflecte în cuvintele prin care se exprimă?”

Alexu®

Îți spun eu de ce nu…

Eu consider cuvintele un tovarăș de nădejde, în care am încredere oarbă… Pentru că în esența cuvintelor se ascunde un sens care nu poate fi mimat în nici o formă… Prin urmare, un om, oricât de ipocrit ar fi, nu se folosește de cuvinte ca să mintă, ci de sentimentele pe care le stârnește din partea persoanei amăgite… Ceea ce vreau să spun este că oamenii mint prin ființa lor și nu prin cuvintele care le folosesc! Un om capabil să scoată din inima sau mintea sa acele rânduri capabile de a cuceri, de a înșela, este perfect în stare să le și experimenteze, să le simtă… Doar că alege să le folosească de atâtea ori, încât să le facă să își piardă importanța pentru el. Astfel, el sau ea strică cuvântul, comite o ipocrizie atât morală, cât și intelectuală…

Prin urmare, cu ce sunt de vină cuvintele că oamenii nu le respectă? Că nu le folosesc doar pentru a exprima ce au fost ele menite să exprime? Ele nu mint niciodată, dar, în schimb, sunt din când în când amăgite și ele la rândul lor să facă treaba murdară a unor oameni care nu le vor întelege niciodată…

Ce ziceți? Merită tovarășii mei o nouă șansă, un nou vot de încredere?

a.b.c.

Guest Spot… Dina Irinescu…

Un aer de toamnă

mă-mbie plăcut

să stau și să uit un fraged trecut

Să stau, să visez,

cu ochii deschiși, un prinț pe cal alb, un paradis..

Un zâmbet smuls pentru o clipă

E de-ajuns.

Un aer de toamnă

mă mângâie-ncet,

suav, ca-ntr-o îmbrățișare..

Aș vrea să pot sa-mi cer iertare

pentru greșeli ce-ți aparțin, pentru greșeli ce n-au venit,

pentru greșeli ce or sa vină,

pentru greșeli ce-mi aparțin.

Cu o divină ezitare răsare-acum

o întrebare

O fi păcat? Plăcerea care singură a mai rămas

Sărutul unui vânt tomnatic

Fiind pierdut într-o îmbrățișare.

Primul guest spot… prima recomandare literară a acestui proiect:)…

Hello! Astăzi începe o nouă etapă a proiectului meu pentru acest blog. Spun asta pentru că principala mea preocupare în aceasă lume virtuală, pe lângă crearea de texte de calitate, este să promovez tinere talente, care dintr-un motiv sau altul, nu au putut fi citite de voi până acuma… Veți găsi la Guest Spot-ul, pe care eu vreau să îl implementez săptămânal, doar persoane care eu consider că știu să scrie și merită cu adevărat să fie citite. În același timp, vă aștept și pe voi cu sugestii pentru aceasta inițiativă, fie că scrieți voi sau cunoașteți pe cineva care poate fi urmărit cu plăcere prin creațiile sale. Prima recomandare literară a mea este o prietenă foarte dragă mie, care sub un pseudonim, zic eu, ciudat, a scris o poezie în limba engleză care pe mine m-a impresionat, mai ales știind ce sentimente se ascund printre acele rânduri… Vă invit să o citiți și aștept comentarii critice, fie ele pozitive sau negative… Cât despre “Dina”, îi urez succes și cât mai multe Guest Spot-uri măcar la fel de reușite ca ăsta!

With Love, by Dina Irinescu

It started like a summer rain,
the moment that we one became
It was so warm, so natural
I didn’t know what to expect
And I believed you loved me too
I found excuses non-the-less for your occasional coldness;
All well it seemed should I dare say,
All well until some day you came..
And in my name I could not read
From your lips the love I fed my thoughts of us with.
I thought it may be just a phase
I thought It’d pass just like a blaze of dust
upon a silver ray.
It was not what I thought it’d be…
You ran away from me, from us
And I gazed at the cloud of dust.
A cloud of dust; that’s all I had
And thinking what would make me glad
I could see nothing there because
I lost myself to you, to us;
Alone I sat as I began to wonder
If you’ll say my name;
If you will miss the one I was…
Days passed and you did seem
To want to talk again with me,
As I was weakened by your charm
I gave you one last chance to say
a sentence that would have my name
And so you did
But why? I may… ask you
How dare you to say my name out loud
When i don’t seem to hear a sound,
The world was quiet, frozen stiff.
My heart, more fragile than the glass
You threw away, I knew at last…
I ask myself if it was me
If it was you…
or so it should be;
And I’m alone as I can be
Although I see you next to me.
You see, for all the pain I am to blame.
For me you were an angel,
for me, you were my all, my darling
How I’d love to hear you call
my name
As if it were the same
As I’d hear you in that summer rain,
my name with love…
you said my name