De la un profesor, pentru toți profesorii acestei țări, gânduri bune și respectuoase în ziua sărbătorii lor internaționale!

Mi-am iubit foarte mult tatăl. L-am iubit cu dragostea unui fiu care vede întrunite în tatăl său toate calităţile necesare pentru ca acesta să-i devină model în viaţă.

Tatăl meu a fost profesor suplinitor de limba română. Nu a reuşit să fie mai mult de-atât, pentru ca nu a avut o origine suficient de sănătoasă. Datorită lui, dar şi mamei mele, care a fost învăţătoare, am ales să devin, la rândul meu, profesor.

Vedeam, din întâmplările de zi cu zi ale vieţii lor de dascăli, cât de nobilă este această carieră, cât de importantă este misiunea lor.

Prima şcoală în care am predat era în satul Ştioborăni, comuna Soleşti, în judeţul Vaslui. Era o şcoală foarte mică, cu elevi foarte puţini. Norma mea cuprindea ore de istorie, franceză şi sport şi, la fiecare dintre ele, încercam să le vorbesc copiilor despre lumea în care trăiesc, despre viaţă. Pentru ei nu era de imaginat ceva mai mare şi mai fascinant decât orasul Iaşi şi, în aceste condiţii, mie mi se părea absurd să le ţin lecţii despre revoluţia franceză. Mult mai important mi s-a părut să le insuflu încrederea în şansă, în posibilitatea de a evada din universul închis în care s-au născut, dacă au voinţă, talent şi putere de muncă.

Dar dumneavoastră cunoaşteţi aceste lucruri mult mai bine. Aţi trăit multe situaţii precum cea descrisă de mine şi, cu siguranţă, altele mult mai grele si mai dureroase.

Viaţa profesorilor nu a fost niciodată uşoară în România. Faptul că ei sunt priviţi, mereu şi mereu, drept o castă neproductivă, mi s-a părut umilitor atunci când eu însumi eram profesor. Mă simţeam jignit atunci şi nu încetez să mă simt jignit nici acum.

Vă aşteptaţi, probabil, să vă fac promisiuni. Să vă spun că viaţa dumneavoastră se va schimba spectaculos dacă eu voi ajunge preşedintele României. Nu am de gând să fac asta. Ați auzit suficiente minciuni în discursuri electorale, iar primul lucru pe care eu l-am învăţat de la tatăl meu, modest suplinitor de limba română în Tulcea, a fost să nu mint. Dar, cu certitudine, nu voi uita nicio clipă ce înseamnă vocaţia și menirea unui dascăl!

Îmi propun să mă întâlnesc cu dumneavoastră faţă în faţă, să vă privesc şi să mă priviţi în ochi şi să discutăm onest despre condiţia dascălului, despre echilibru şi normalitate în ţara noastră. Şi despre soluţiile pe care eu le văd. Pentru că profesorul trebuie să-şi recapete demnitatea şi locul care i se cuvine în societate.

Dar, până atunci, din ipostaza mea de fost coleg, permiteţi-mi să vă spun, în această zi de recunoaştere şi omagiere a profesiunii dumneavoastră,

La Mulţi Ani!

Crin Antonescu | Preşedintele Partidului Naţional Liberal

05.10.2009

AMR 70…

Florin Chilian spunea, într-o apariţie recentă, referindu-se la cei 20 de ani ai lui Brucan, ceva de genul următor: „Am avut 20 de ani să fim proşti. Din decembrie 2009, nu mai avem voie să fim proşti.”

Absolut de acord. Au trecut 20 de ani în care întotdeauna alţii ne-au spus ce avem de facut. 20 de ani de tranziţie în care, parafrazând vorbele lui Brucan, am avut voie să fim proşti. Eram la început şi nimeni dintre noi nu ştia ce avem de făcut. În afară de o mână de şmecheri care s-au îmbogăţit furând şi care au vrut să conducă această ţară la nesfârşit. 20 de ani, am învăţat democraţie. Am învăţat să muncim cinstit şi la patron. Am învăţat că doar singuri putem să ne descurcam. Am văzut cum este afară şi ne-am întors să aplicăm acasă. Am avut dreptul să fim ignoranţi, şi din această cauză, i-am lăsat mereu pe alţii să ne păcălească.

Termenul lui Brucan se apropie de sfârşit. Daca aş fi în armată, aş spune AMR 70 (cei care au făcut armata ar trebui să le explice celor mai tineri ce înseamnă termenul). Da, AMR 70, şi cronometrul continuă să meargă.

La finalul acestui an, ne oprim. Gata. Nu mai avem voie să fim nici „stupid people”, nici fraieri, nici carne de tun, nici generaţie de sacrificiu. A venit vremea oamenilor obişnuiţi care au trăit pe pielea lor tranziţia şi care au încercat din răsputeri să îi supravieţuiască. Mulţi dintre noi, îmbătrâniţi înainte de timp, dar mulţi dintre noi, cu speranţa că încă se poate.

Vă propun acest exerciţiu – AMR 70. Pentru mine, au mai rămas 70 de zile până când România va ieşi din tranziţie şi până când românii vor demonstra că nu mai vor să fie fraieri şi că îşi iau în mâini propria soarta, prin votul pe care îl dau. Pentru voi, ce reprezintă AMR 70?

Textul de mai sus îi aparţine lui Crin Antonescu şi îl regasiti şi pe blogul lui încă de săptămâna trecută… Ştiti foarte bine că eu încerc să nu vă plictisesc cu politica pe blog, dar vă voi mai prezenta din când în când ce mi se pare reuşit în campanii, ca mesaj sau ca realizare… Nu e doar un slogan sau vreun clişeu, dar chiar avem nevoie de o schimbare, măcar de o altfel de campanie, care nu este bazată pe aceleaşi promisiuni obosite care mă fac pe mine, un posibil viitor jurnalist la bază, să închid în silă televizorul şi să nu îmi mai trebuiască să cumpăr un ziar… Nu ştiu daca Crin poate să se dovedeasca diferit, dar eu cred în el şi voi încerca să vă conving şi pe voi că merităm împreuna o nouă şansă… Spun asta pentru că mie personal mi se pare idioată placa aia pe care o aud de când sunt mic, cum noi suntem o generaţie de sacrificiu, a cărei existenţă se contorizează doar prin faptul că trebuie să muncim fără să ne pese de noi, pentru a construi un viitor pentru cei ce vor veni după, în cel mai pur sentiment patriotic… Cu ce drept îmi cere mie cineva, la 21 de ani cât am, să îmi sacrific viitorul şi tot ce am construit până acuma, pentru generaţiile următoare? Una este să vreau binele copiilor mei şi cu totul altceva să dau tot din mine pentru o ţară asupra căreia nu am nici un control… Controlul nostru este votul… Sper să nu îl mai irosiţi lipsind de la vot pe 22 noiembrie… V-au mai rămas vreo 60 şi ceva de zile să vă hotărâţi cu cine votaţi… Cu oricine aţi face-o, fie că e Crin sau nu, duceţi-vă şi o faceţi! Este crucial pentru viitorul nostru…