Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 22

Momentul în care cele trei puncte devin doar unul singur…

 

Au trecut 22 de ani… 22 de capitole parcuse împreună cu voi… cu Tine! 22 de ani de experiențe, fie ele plăcute sau nu… 22 de ani de greșeli, de învățături…

Am cunoscut oameni extraordinari și mi-a fost înșelată încrederea mai des decît voi putea ține minte sau voi putea vreodată să păstrez în mine resentimente…

Ați avut ocazia să fiți față în față cu inima mea, prin intermediul acestor pagini pe care le-ați avut înaintea voastră (mă îndoiesc că v-ați apucat să citiți de la celălalt capăt cartea…). Nu știu ce concluzii ați tras sau ce veți lua cu voi din toată această experiență literară, însă eu îndrăznesc să dau un singur sfat…

Eu mi-am deschis sufletul și v-am prezentat greșelile și supozițiile pe care le-am făcut eu ca adolescent, în calea mea spre maturizare, tocmai pentru a le putea avea în față în viață și să nu trebuiască să le mai faceți și voi odată. Învățați din ele și greșiți voi la rîndul vostru mai departe în alte privințe!

Astfel, sunteți de două ori cîștigați și aveți un avantaj în construirea viitorului pe care vi-l imaginați și, cine știe, poate veți avea și voi timp să dați mai departe sfaturi după același raționament…

Dacă va ajunge înapoi la mine această povață, pe care eu am primit-o de la o doamnă la care am ținut ca la o mamă, atunci mi-am atins scopul… Este cel mai valoros lucru care mi-a rămas de la ea, în afară de toate amintirile momentelor unei fericiri, la care pot doar visa și pe care o voi păstra mereu în nostalgia inimii mele…

În fața oricărei probleme pe care o veți întîlni în viața voastră, țineți minte un singur lucru: orice poate fi depășit, alături de persoanele care țin cu adevărat la tine. Dacă nu reușiți să găsiți o soluție, inventați-o, pentru că nimic pe lumea asta nu este închis schimbării și evoluției! Citiți și culturalizați-vă… Nu vă arde mîna de la o carte și este aproape sigur că vă va ajuta în viitor o cultură dezvoltată din timp…

Gîndiți deschis, fără să vă înconjurați și să vă lăsați influențați de stereotipurile unei societăți bolnave după dominație și supraviețuire, unde nimic nu contează în afară de individul egoist… Doar așa veți putea evita toate răutățile care le întîlnim la tot pasul și vă veți putea concentra la a ajuta pe alții și la a vă construi un viitor împlinit și fericit, alături de acele persoane care chiar merită să primească încrederea și iubirea voastră!

Practic la asta se referă titlul acestui ultim capitol scris de mine… La momentul în care reușiți să ajungeți la acel nivel de liniște și împlinire profesională și emoțională, încît viitorul să vi se pară clar.

Eu foloseam și probabil voi folosi multă vreme acele puncte de suspensie, cu care îmi închei un gînd, fie el scris sau nu… Semnifică faptul că nimic nu se încheie de fapt aici, că totul are o continuare firească, în procesul meu de maturizare și de trecere prin viața aceasta superbă.

Cînd veți simți nevoia să puneți punct în loc de cele trei puncte, înseamnă că ați ajuns acolo, unde trebuie să fiţi în mintea și inima fiecăruia dintre voi! De aici nu urmează decît să fie pus în practică planul de fericire și finisare a construcției umane, la care TU ai fost architect, constructor și beneficiar…

Ești om, trăiești, simți și respiri… Mai ai nevoie de mai multe? Banii, sănătatea, certurile și alte lucruri care te pot face să îți întuneci drumul și viziunea, nu pot fi decît asta… un cer înnorat, după care vei găsi pentru încă cîteva milioane de ani Soarele!

Așa că du-te la primul magazin, cumpără-ți o umbrelă frumoasă și rezistentă la soare, căldură, ploaie şi vînt, îmbracă-te în hainele tale preferate și caută pe cineva special pentru tine! De obicei, este acea persoană a cărui nume îți trece prima oară în minte de fiecare dată cînd ești doar tu cu gîndurile tale undeva… Cine știe, poate îți arată cum poți învăța să pui punct… și să te ajute să îți umpli inima pustie… împreună!

Doar așa poate fi cu adevărat perfectă. Nu cicatricile și găurile o definitivează, ci experienţele care au făcut-o să își dăruiască părți din ea altora, fără să aștepte reciprocitatea sentimentelor, însă primind-o…

Şi mai ţ]ineţi minte un lucru. Vom căuta o viaţă întreagă perfecţiunea, în noi şi în alţii, dar, la sfîrşitul tuturor căutărilor noastre, întotdeauna ne îndrăgostim de imperfecţiuni…

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 21

Răspunsul unei iubiri…

 

Totul este mult mai dificil cînd nu ești lîngă mine. De ce? Pentru că mi-e dor! 

Mi-e dor de brațele tale în care totul e posibil. În care lumea se oprește, în care timpul îngheață și în care nu mai știu de mine. Brațe în care știu numai de noi.

Doi. Doi e sinonim cu fericirea, sinonim cu noi. Sinonim cu viața din privirile noastre, cu tandrețea din mîinile noastre, cu visele noastre, cu dorințele noastre, cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare lacrimă, cu fiecare roman în ale cărui pagini suntem prinși cu orele, cu fiecare rază de soare și fiecare strop de ploaie, cu fiecare notă care vibrează în noi, cu fiecare moment în care ne dorim să oprim timpul și fiecare moment în care chiar o facem…

Mi-e dor de pieptul tău pe care ațipeam de fiecare dată cînd mă luai în brațe. Pe care mă simțeam atît de vulnerabilă, dar în același timp atît de fericită…

Mi-e dor de gîtul tau, de care m-am agățat de atîtea ori cînd eram speriată sau, pur și simplu, vroiam să plîng și de umărul tău, pe care au rămas acele lacrimi… 

Mi-e dor de mîna ta care mi-a dăruit încredere, siguranță și stabilitate. Mîna care m-a încălzit de fiecare dată, care m-a strîns cînd aveam nevoie de încurajare, care mi-a dezmierdat fața cu tandrețe, care mi-a mîngîiat părul, lăsîndu-l ușor pe spate. Mîna care mi-a simțit fiecare emoție, fiecare tresărire. Aceeași mînă de care trag cînd ne plimbăm, aceeași mînă cu care mă joc cînd vreau să-ți spun ce simt, dar nu am curaj, aceeași mînă pe care o mușc (cînd ne jucăm) pentru a te face să rîzi, aceeași mână… mîna mea!

Mi-e dor de buzele tale care îmi purifică inima, care îmi oferă speranță. De acel sărut capabil să vindece tot, capabil să mute munții din loc, capabil să mă aducă în al nouălea cer…

Mi-e dor de calmul ochilor tăi care mă îndeamnă să visez și de genele tale care îmi îndeplinesc visele de fiecare dată cînd îmi închizi ochii, sărutîndu-mi genele… Ochii în care pot vedea lumea, în care îți pot vedea sufletul, în care mă văd alături de tine… ochii tăi, ochii noștri…

Mi-e dor de tine. Tu care ai fost lîngă mine cînd am avut nevoie, tu care ai știut să mă accepți așa cum sunt (și asta e mare lucru, crede-mă!), tu care m-ai învățat să mă iubesc și mi-ai oferit încrederea care îmi lipsea. Tu care mă susții întotdeauna, tu care vezi tot ce e mai frumos în mine, tu care poți citi în ochii și în sufletul meu mai bine ca oricine, tu care mă faci fericită.

Te iubesc!

O.

P.S. Mulţumesc… pentru tot…

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 20

Mi-e dor de tine…

 

Mi-e dor de tine. Duc lipsa corpului tău. A parfumului ţinut prizonier de povara hainelor tale. Mi-e dor de momentul ăla în care simţeam aşa de tare nevoia de o ţigară, dar nimic din lume nu m-ar fi luat de lângă tine. Nici măcar tutunul…

Mi-e dor de sentimentul ăsta cu care scriu aceste rînduri. Mă face să tremur de fiecare dată cînd ating o tastă. Tresar cu gîndul că mîine vei citi ce ţi-am scris. Şi vei zîmbi. Căci ştii că doar pentru tine sunt în stare să duc la capăt un proces de creaţie. Tu eşti singura care va primi aşa ceva!

Mi-e dor de Copou. E singurul loc care te face mai frumoasă. Nu există rochie sau cearşaf în lumea asta care să te cuprindă mai bine decît frunzele de blestemul cărora fug. Vreau să te simt. Nu ca femeie, ci ca sentiment. Să intru aşa de tare încît să îţi ating spiritul.

Acolo eşti tu cu adevărat! În ochii tăi. În mîinile care apucau cu atîta lăcomie mîna mea. Singura lăcomie copilăroasă şi cuminte din viaţa mea.

Mi-e dor de visele tale. Trăiam în ele. Încă o fac. Fără ele, ale mele nu au nici un sens. Pentru că nu aspir la nimic altceva decît să te fac să te simţi împlinită. Să îmi permit să mă simt fericit. Lîngă tine. Să nu am griji, să nu am bani de găsit, carieră de urmat şi complexe de depăşit. Doar acolo nu le am.

Mi-e dor să te prind rîzînd cînd nu te poţi ţine pe picioare. Să te văd cum te chinui să îţi astîmperi corpul din a renunţa la rostul lui de a te susţine. Adoram să te mîngîi cînd erai aşa de goală în faţa mea încît îţi vedeam sufletul. Hainele de pe jos nu contau. Puteau fi pe tine sau în dulap. Conta vulnerabilitatea cu care mă priveai şi aşteptai ca eu să îţi demonstrez că nu vreau pe nimeni altcineva. Pentru că nu vroiam. Nu aveam nevoie de nimeni! Doar de tine.

Mi-e dor să fiu romantic. Să îmi închid telefonul cînd ştiu că mă sună toată lumea. Am tot ce am nevoie. Soneria aia nu putea fi mai enervantă nici de plănuia. Păcat pentru ea că nu a putut niciodată să înţeleagă de ce era aşa de inutilă. Nu rezolva nimic. Nu avea cum. Pentru că eram cu tine.

Mi-e dor să trag de tine să fii egoistă. Să te aud cum ţipi la mine exasperată că nu te interesează. E normal. Sunt acolo. Trebuie şi sunt doar al tău. Aşa că ce rost ar avea să nu mai pot? Trebuie să pot. Pot. Energie se găseşte mereu. Doar să ai pe ce să o cheltui. Îmi plăcea enorm cînd îţi cereai tributul. Era dreptul tău. Este în continuare. Pentru că îţi aparţin în totalitate. Numai ţie şi poţi face orice cu mine. Ai nevoie doar de imaginaţie. Şi de egoism. Dar să fie al tău. Nu accept egoismul trupului tău. Al poftelor fiziologice. Doar spiritul tău are dreptul să fie egoist. Doar pe el îl ascult.

Mi-e dor să tremur cînd mă gîndesc că te voi vedea. Să fug pe stradă pentru că nu mai am răbdare să ajung mai repede. Să te visez noaptea cum tu îmi spui că mă visezi. Să nu plec nicăieri. Nici în visele tale, nici din braţele tale. Să fiu acolo şi cînd mă vrei alături şi cînd vrei să mă înşeli. Pentru că tu nu ai dreptul să mă înşeli. Tu nu ai voie să mă minţi. Nu poţi fi aşa de proastă încît să mă pierzi. Pentru că te iubesc! Şi nimeni nu este capabil să te iubească ca mine. Poate te vor iubi mai mult. Dar ca mine nimeni. Pentru că eu iubesc spiritul, sufletul tău dezgolit. Acea vulnerabilitate pe care o descoperi doar dedicîndu-te cu toată suflarea ta unei femei. De asta sunt bărbaţii aşa de idioţi şi de porci! Pentru că nu sunt în stare să facă aşa ceva. Nu pot înţelege acel sentiment decît atunci cînd găsesc motivul pentru care sunt capabili să explodeze de atîta iubire.

Mi-e dor să mă întrebi dacă îmi mai amintesc. Normal că îmi amintesc! Trăiesc cu rîndurile scrise de tine lîngă inima mea. Mai vreau. Mereu o să mai vreau. Pentru că ştii să scrii. O faci din inimă, din talent pur şi pînă la capăt iubit. Mi-e dor ca tu să îmi spui “Nu!”. Doar ştii că întotdeauna va fi “Da!”. Pentru că dacă ar rămîne totul la negaţia ta, atunci toată relaţia noastră ar fi o negaţie. Un refuz continuu la fericire. De ce aş fi atît de egoist încît să te ascult? Acea lumină din ochii tăi este viaţă pură pentru mine. Şi nu o pot avea. Nu o pot avea decît nebăgîndu-te în seamă cînd tu îmi zici să mă opresc. Pentru că acea lumină vine odată cu fericirea. Iar eu nu am nici o şansă de a-ţi dărui mereu acea fericire fără să te surprind. Nu am cum să te surprind ascultîndu-te. De ce să te las să fii aşa de egoistă încît să îţi refuzi singură momentul extazului, al surprizei depline? Nu ai voie. Nu îţi permit eu să nu mă laşi să fiu amant simţurilor tale.

Mi-e dor să fumez. Ştii de ce tînjesc atît după ţigară? Pentru că de fiecare dată cînd trag din ea, sorb încă puţin din tine. Mă omor încă oleacă încercînd să ating imposibilul. Mă consum mai mult cu tine decît cu toate probleme mele la un loc. Pentru că prefer să mă distrug singur decît să simt că nu am putut să te fac fericită. Decît să mă distrugă vina interminabilă că nu am fost în stare să îmi ating scopul. De asta am nevoie de ţigară. De asta nu mă pot lăsa niciodată de ea. Pentru că doar un viciu atît de cancerigen ar putea compensa un viciu atît de distructiv cum eşti tu pentru mine.

Mi-e dor să te cred cînd îmi spui că mă iubeşti. Nu o mai faci. Eşti chiar şi sinceră. Dar nu o spui din spirit. Iar eşti egoistă! Pentru că a spune cuiva aşa ceva este un angajament. O mărturisire. Te dai de gol că eşti dependent de toată fiinţa acelei persoane. Că fiecare moment alături de acea persoană te consumă pînă în adîncul sufletului tău. Pentru că mor de ciudă că nu ai decît o viaţă la dispoziţie alături de iubirea ta! Vrei mai mult. Îţi doreşti nemurirea! Aşa te iubesc eu pe tine şi de asta te vreau înapoi. Pentru că te am, dar nu eşti tu. Nu în totalitate. Şi de asta nu sunt eu. Pentru că acum completez doar ce am acum. De asta îţi spun că eşti egoistă! Pentru că am nevoie de motivul iubirii mele. Asta caut. După asta tînjesc. Mi-e dor de acea iubire care să îmi deschidă inima aşa cum numai tu ştii… Şi să fii lîngă ea. Acum îmi amintesc.

Mi-e dor de tine…

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 19

 

Stîlpii, comoara poporului…

 

Mulţi subestimează importanţa stîlpilor pentru modesta noastră existenţă… Ne sunt ca nişte taţi de o dimensiune impresionantă. Ne dau stabilitate, a drumului, dar şi a noastră în momentele de extremă ebrietate. Ne dăruiesc electricitate, minunea Internetului şi a telefonului, susţin firele care fac posibil transportul în comun. Lumina lor ne călăuzeşte fiecare pas în miez de noapte şi ne mai rezervă o altă surpriză…

Ştiaţi că stîlpii sunt cea mai nouă formă de informare? Media nu s-au prins încă de faptul că mai au un ajutor, o nouă platformă de transmitere a mesajului. În sinea lui, stîlpul este o formă de artă urbană. Ochii şi simţurile noastre sunt răsfăţate zilnic de o nouă operă de artă. Culorile abundă din toate direcţiile, dar parcă nici LCD-urile noastre sau telefoanele noastre 3G, cu ecrane de nu ştiu câte milioane de culori nu au capacitatea de reda o asemenea puritate a culorii.

Gri-ul betonului sau Maro-ul lemnului din care sunt făcuţi sunt de o exactitate ce l-ar inspira şi pe Picasso să pună nasul unei femei unde este dat de bunul Dumnezeu la începuturile Creaţiei prea dubios descrise de Biblie…

Galbenul şi Negrul, din care îşi confecţionează cei de la Electricitate avertismentele pentru orice dobitoc care ar putea trăi cu impresia că dacă pune mîna pe un fir de tensiune nu se prăjeşte, sunt de o intensitate cum vă spun sincer că nu am mai văzut în nici una din ţările pe care le-am parcurs la viaţa mea!

Absolut superb şi, desigur, perfect neaşteptat! Numai românii ar putea avea atîta inclinaţie artistică, încît să îşi exerseze talentul pînă şi în cel mai mărunt aspect al vieţii noastre pitoreşti. Mai au oleacă şi te încîntă în aşa un hal, încît uiţi de gropile care îţi rup pînă şi căruţa, ca să nu mai vorbesc de peisajele dătătoare de gîndiri rasiste ale vieţii noastre cotidiene…

Eu unul sunt atît de fericit că am sute de mii de taţi protectori în România asta că am şi uitat că este criză. Ce mai am nevoie de laptop, filme, televizor sau TeleEuroBingo? A sosit Luna Modei Nouveau în România! Vine acea perioadă a anului cînd cei mai buni artişti în artă urbană, reprofilaţi în P.R.-işti de campanie electorală, se adună de prin toate zările pentru a expune pe noile pînze ale artei urbane… Vine campania şi taţii noştri, stîlpii, sunt atracţia numărul 1 în programul defilărilor!

O explozie de culori ne inundă simţurile, iar creaţiile menite de a ne face să ne delectăm la fiecare plimbare se cer votate… Toate culorile pămîntului şi-au ales un partid să îl reprezinte şi toate vor să ne împresioneze pînă la buletinul de vot! Verde, Negru, Galben, Roşu, Alb, Portocaliu, Albastru şi Mov se adună în ritmuri de Iris, Voltaj, Direcţia 5, Fuego sau Irina Loghin pentru a ne încînta. În oraş e mai greu, pentru că prezenţa panourilor cam face ilegală o astfel de defilare, însă în judeţ este o veselie copilărească a culorilor…

Cine a spus că moda s-a născut la oraş ar trebui să se înscrie ca voluntar la lipit afişe pentru orice partid vrea sufleţelul lui! Este loc pentru toată lumea… Pînă şi Cătălin Botezatu are loc! Îl acceptă Becali, dacă Oprescu e prea ocupat. De Irina Schrotter nu mă iau, că mă trezesc cu SPP-ul la uşă, întrebîndu-mă de ce mă iau de mîzgîliturile lui Felix Tătaru şi ale iubitului nostru preşedinte în exerciţiu…

Cum probabil bine ştiţi, nici stîlpii din oraş nu sunt uitaţi. Acestora li s-a dăruit un strop de stil, printr-un accesoriu care încă nu a fost adjudecat de Chanel sau Lagerfeld, bannerul. Cum spuneam, opere de artă… Vă mărturisesc cu sinceritate că pelerinele, găleţile, pixurile (brichetele mă încîntă, fiind un fumător înrăit), brelocurile sau scrisorile mă lasă rece pînă la un punct, dar aştept cu nerăbdare “Luna Modei” special pentru a mă delecta cu noile creaţii şi invenţii în materie de mesaj, dar mai ales de culoare… Anul acesta, tema sezonului toamnă-iarnă este “Finalul crizei trece pe la Cotroceni”. Absolut îmbietor, nu-i aşa?

Eu unul nu m-aş putea gîndi la o modalitate mai încîntătoare de a muri electrocutat decît printre culorile unei asemenea inspiraţii dadaiste…

P.S. Campaniile următoare vor dura 3 luni, în loc de doar una, deci Yey!:D

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 18

Casa mea de clovni…

O mască, prin definiţia sa, instigă la ipocrizie… Pe parcursul întregii sale existente, fie ea sacră sau profană, masca a întruchipat o formă mai mult sau mai puţin complexă de a ascunde defectele naturii umane în spatele unui simbol, cu menirea de a controla sau a înşela masele spre o anumită convingere politică, religioasă, socială sau sexuală…

Ne place sau nu să o recunoaştem, ne simţim mult mai bine şi mai siguri pe noi în momentul în care avem opţiunea de a ne crea un alter-ego fizic mai bun, cu mai puţine defecte şi mai sigur pe forţele proprii decît vom fi noi vreodată!

Suntem cum ne vedem noi în vise şi fantezii, suntem cum am vrea ca restul lumii să ne perceapă, neţinînd cont de problemele, complexele şi incapacităţile noastre de a ne dezvolta ca fiinţe umane.

Practic, întreaga lume se învîrte în jurul unui circ mai mult sau mai puţin virtual, iar noi adorăm ideea de a juca rolul de clovni. Machiajul şi acel paravan existenţial ne fascinează şi ne hrăneşte orgoliile noastre imense de a fi cei mai iubiţi, cei mai de succes, cei mai faimoşi şi, neapărat, cei mai bogaţi!

Fără cei mulţi şi complexaţi, care plătesc bilete la “spectacol”, am fi nevoiţi să muncim efectiv NOI, iar acest lucru este complet inacceptabil. Ne-am obişnuit să conducem, să profităm de nevoia de pîine şi circ a maselor cu IQ-uri sub ale noastre, iar tocmai această sete de putere ne împinge spre a pune în scenă mereu ceva nou, ceva magic, ceva “Senzaţional!”…

Am ajuns să urăsc acest cuvânt, care a devenit încet şi sigur un clişeu atît de prost, încît nici măcar sîmburele obişnuit de adevăr din acest procedeu destul de des folosit nu pare să se mai vadă.

Chiar nu înţeleg de ce este atît de fascinant să ne coborîm minţile la nivelul unor bufoni, care sunt plătiţi (sau votaţi, alegeţi voi mediul unde îşi ţin show-urile) pentru a face scandal pe orice temă posibilă, necontînd faptul că îi depăşeşte sau nu din punct de vedere intelectual!

Practic, poporul incult şi  parcă cu prea mult timp liber a ajuns la momentul în care plăteşte pentru a fi create nişte mahalale verbale şi fizice în faţa lor, tocmai pentru a se simţi ei mai inteligenţi sau, în cel mai trist caz, mai ca acasă…

Prima mea reacţie la toate acestea este deprimarea, ca să nu zic că mi se face rău… Îmi văd televizorul, radio-ul şi laptopul invadate de un proces complex de îndobitocire a publicurilor, pentru că doar astfel se poate “ridica” cupola circului actual.

Big Brother, Dansez pentru tine, Românii au talent sau Superstar sunt doar punctele de început, copii după spectacolele de clovni pe care le-am văzut în altă parte şi am vrut neapărat să le aducem şi la noi.

Acestea sunt doar începutul, pentru că pe măsură ce americanii, britanicii şi spaniolii vor inventa noi forme de spectacol, noi vom constata că le putem pune şi noi în practică pe un popor care este îngrădit, prin prisma propriei sale sărăcii, de graniţele ţării, pentru că publicul care nu poate afla ce se întîmplă în cadrul altor “circuri” este vulnerabil şi dependent de cei care pot vedea peste gardul mare din jurul “curţii” pentru a le arăta ceva nou.

Cu alte cuvinte, este la mîna ta! Este nevoit să te aştepte pe tine să îi pui în scenă ce ai văzut prin alte părţi, este nevoit să plătească pentru a fi distrat de măştile aduse de tine.

Tu eşti clovnul principal şi cea mai important scop pentru tine este să păstrezi această exclusivitate, căci eşti cel care poate manipula şi controla mase, tu eşti cel care le promiţi că le vei schimba lumea, cînd tu doar îţi asiguri că zgomotul banilor din încasări sună tot la tine!

Problema cu toată politica asta de marketing politic sau religios este că întotdeauna va fi un clovn care se va crede mai deştept ca tine, cu o mască mai expresivă ca a ta şi cu un produs mai bun. Va promite lucruri mai dorite sau va convinge mai uşor cu zeul şi religia lui.

Asta mi se pare mie cea mai cruntă ironie pentru dragii noştri clovni… Faptul că în orice secundă sunt angrenaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte între ei pentru exclusivitatea transmiterii mesajelor lor către publicul cumpărător!

Iar eu stau liniştit în primul rînd şi mă relaxez, amuzîndu-mă de cei care încearcă să se agaţe, cît încă mai au răgazul, de lumina reflectoarelor, care însă au inceput să se întoarcă câtre altă generaţie… Generaţia celor tineri, cu idei noi… Mai umblaţi, mai inteligenţi, mai carismatici, dar mai ales, cu măşti mai moderne… Generaţia mea!

Intrăm în altă era, cea în care măştile şi corturile de circ vor trebui să se încline în faţa Social şi Mass-Mediei.

Asta este casa mea… noua casă a măştilor mele şi a celorlalţi din generaţia mea… Viitorul va fi proiectat, prezentat şi vîndut prin intermediul computerelor şi a lumii 2.0 în care ne avem rădăcinile…

Clovnii devin virtuali, iar acest lucru nu poate garanta decît un singur lucru… Show-ul va continua!

Cîte bilete ziceaţi că doriţi?

 

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 16

Lacrima de pe mască…

 

Este uimitor cît se poate ascunde după o pereche de ochi verzi… Cît poate susține sufletul unui adolescent… Parcă doar la vîrsta asta ne apropiem cît de cît de forța unei femei…

Cine știe, poarte chiar asta înseamnă cu adevărat sacrul feminin! Capacitatea empatică a sufletului nostru de a ne crea propria sursă de a ridica și menține pe umerii noștri problemele unei întregi lumi ce abia acum învățăm să o înțelegem…

Spun asta pentru că eu personal cred că binecuvîntarea de a ne transforma în părinți nu este singurul lucru extraordinar pe care ni-l dăruiesc femeile, ci și faptul că nu își permit să piardă niciodată în totalitate infantilitatea specifică adolescenței!

Au nevoie de ea pentru că de acolo își trag ele forța interioară de a fi pilonii existenței noastre. Fără ele, nimic nu se leagă. Fără ele, nu ne-am putea permite să evoluăm (vorba vine…) în bărbați. Ne ajută să fim cît de cît echilibrați din punct de vedere psihic… Cum am putea noi aprecia fericirea fără ele și tot ce ne dau ele zilnic?

Am putea pe dracu! Ne-ar paște tot felul de prostii şi probleme la tot pasul dacă nu ne-ar purta de grijă o femeie, fie ea soția, mama, iubita sau sora… Știți care e ironia sorții? Ni se spune sexul puternic, dar noi depindem de forța unei membre a sexului frumos și slab pentru a supraviețui… De ce?

Pentru că pe măsură ce îmbătrînim, devenim din ce în ce mai lași… Asta se datorează faptului că pentru a face pasul de la stadiul de copil la cel de bărbat în toată regula ni se cere sacrificiul suprem, să renunțăm la adolescență și să lăsăm în urmă tot ce îi era caracteristic. Iar din acel moment, ne trezim singuri, pierduți, căci doar cu ce a rămas din personalitățile noastre nu suntem în stare să rezistăm nici măcar o zi în lumea reală!

Astfel pornim pe drumul spre „Lumină”, folosindu-ne de minciuni construite să se potrivească pe chipul de care ne speriem, din cauza incompetenței noastre. Nu v-ați întrebat niciodată care este motivul pentru care cele mai reușite măști sunt cele care au pictate la ochi lacrimi?

Pentru că tocmai asta ascund cele mai bine! Faptul că bărbații sunt doar niște copii care nu vor să arate că în interior bocesc mereu din cauza eșecului lor în procesul de adaptare la realitatea de zi cu zi… Care refuză să arate că toate trăirile şi experienţele din copilărie şi pînă ajung bărbaţi, dacă ajung, îi afectează enorm şi le modelează permanent personalitatea…

Care au nevoie de ajutor, dar nu au ştiut niciodată cum să îl ceară fără să fie sau să se simtă umiliţi…

 

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 15

Blestemul milioanelor de frunze…

În viața mea nu m-a durut ceva așa de tare… Niciodată nu m-am simțit mai pierdut ca în momentul în care mi-am făcut în sfîrșit curaj să ridic privirea pentru a-i întîlni ochii și am găsit răceala necruțătoare a atîtor greșeli…

Mi-am petrecut cea mai cruntă plimbare din viața mea de pînă acum în acea seară… cu capul plecat… Orice șansă de a găsi mîntuirea pentru eșecul meu ca om în fața ei s-a lovit însă de acel căscat îngrozitor…

Căsca, dar nu din cauza încercării mele patetice de a pune în cuvinte “Iartă-mă, te rog, căci însemni atît de mult pentru mine, încît, prin pierderea ta, îmi simt rupîndu-se ceva din mine!”…

Căsca sub povara atîtor probleme, proiecte și dezamăgiri care i-au împovărat acel suflet care merita mult și eu, ca un dobitoc, nu i-am dat mai nimic… Eu sunt de vină! Eu am pierdut-o, pentru că nu am fost în stare să îi ascult întotdeauna problemele, pentru că mi-am distrus studiile, pentru că am ales să port doar galben și albastru, deși știam și alte culori care îmi stăteau bine… pentru că am dezamăgit-o…

Nu am fost în stare să găsesc forța să fac ceea ce trebuia, când trebuia! Acum este muuuult prea târziu… Nici ei nu îi vine să creadă cît de mult mi-a luat! Parcă sunt tîmpit!? Ce a fost în capul meu?! Chiar așa de prost sunt?

Oricum nu mai contează… Pentru moment s-a terminat. Din cauza mea, s-a dus dracului o apropiere cum nu prea am întîlnit și va fi aproape imposibil să o aduc înapoi exact cum era… Secretele și sentimentele ce ni le povesteam s-au dus odată cu prostiile mele, căci este hotărîtă să nu dea înapoi. Nici nu aș merita. Îmi mângâie foarte fugitiv mâna cînd îi spun că nu știu ce să mă mai fac. Vrea să plece, iar eu nu am nici un drept să o împiedic. Se întoarce și întră în căminul ăla care probabil îmi va bîntui tot restul vieții de la atîtea amintiri… Ne vedem mîine la școală. Dar cu ce mă încîntă? Nu mai e la fel.

Și ei probabil i-a fost greu, dar nu la fel de greu cum mi-a fost mie! Nu numai pentru că am pierdut-o… Am urcat acel blestemat de deal pe care eu îl iubeam atît de mult doar ca să îmi dau seama cît sunt de pierdut!

Și acum eu ce fac? Cum să o privesc în ochi și să îi cer șansa de a repara trecutul, dacă este posibil ca doar ea să îmi poată da forța necesară pentru a schimba ce a alungat-o din viața mea? Cum mai urc eu dealul ăla care mi-a inspirat în 22 de ani numai sentimente curate și frumoase, cînd tocmai el, Copoul, m-a blestemat pentru că am îndrăznit să o pierd ca un bou?

Toate acele milioane de frunze care le-am adorat mereu mi-au întors acum spatele și nu vor să se mai întoarcă din nepăsarea lor. La fel ca ea. Este clar, sunt pierdut, căci pentru a mă ridica din asta, trebuie să schimb totul, să reconstruiesc tot ce am însemnat pînă acum și să o iau de la început. Altă mască.

Păcat… Îmi plăcea asta… Sper să o pot schimba cu una mai bună…

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 14

Motive…

Ți-am spus că te iubesc în ultima vreme?

Da? Nici o problemă, nu mori dacă o mai auzi odată…

Nu? Atunci cam e timpul să te fac să zici „Da” cînd te întreb următoarea dată, nu?

Știi și de ce? Nu e nimic, pentru că am să îţi zic imediat…

Te iubesc pentru că în fiecare moment al relației noastre mi-ai demonstrat că o meriți…

Te iubesc pentru că mă pierd în cuvintele tale de fiecare dată când am ocazia să le întâlnesc…

Te iubesc pentru că mă iubești…

Te iubesc pentru că asta simt de fiecare dată când îți ating pielea… când îți mîngîi părul… când te țin de mînă… cînd privesc în ochii tăi… când mă gîndesc la tine… cînd îți văd poza… cînd aud oamenii lăudîndu-te… cînd te am pe tine alături…

Te iubesc pentru că m-ai ajutat să demonstrez tuturor (inclusiv mie) că „Noi” nu este în cazul nostru sinonim cu „efemer”…

Te iubesc pentru că vreau să te protejez de tot ce este rău…

Te iubesc pentru că trăiesc pentru fericirea ta…

Te iubesc pentru că îmi văd viitorii copii în ochii tăi…

Te iubesc pentru că ador să fac planuri de viitor care să ne cuprindă…

Te iubesc pentru că peste tot în viața mea apare numele tău…

Te iubesc pentru că ești muza mea…

Te iubesc pentru că pot să o țin așa mult și bine…

Te iubesc pentru că m-ai susținut în toate visele mele…

Te iubesc pentru că ție îți datorez toate succesele mele…

Te iubesc pentru că îmi alini durerea…

Te iubesc pentru că înțelegi că trebuie să-mi împarți inima cu sora mea… şi cu PNL:))

Te iubesc pentru că nu te-a deranjat niciodată lucrul asta îndeajuns de mult încît să mi-o reproșezi…

Te iubesc pentru că mă asculți…

Te iubesc pentru că îmi demonstrezi că ții la mine, fiind geloasă…

Te iubesc pentru că mă ierți, oricât de tare aș greși…

Te iubesc pentru că mă suporți, cu toate defectele mele…

Te iubesc pentru că mi-ai reparat inima rănită…

Te iubesc pentru că îmi accepți complexele și încerci să nu îți pese de ceea ce m-a făcut să le am de la început…

Te iubesc pentru că mă faci fericit…

Te iubesc pentru că măcar încerci să îmi asculți sfaturile…

Te iubesc pentru că nu ești perfectă…

Te iubesc pentru că știi asta și totuși nu ai dezvoltat încă o fobie față de oglindă…

Te iubesc pentru că rîzi de mine cînd stau cu orele la cumpărături…

Te iubesc pentru că prietena ta cea mai bună este cu adevărat prietena ta cea mai bună…

Te iubesc pentru că am impresia că te pot citi, chiar dacă știu că nu e adevărat…

Te iubesc pentru că mă regăsesc în tine și totuși suntem cei mai diferiți oameni de pe planetă…

Te iubesc pentru că ești sinceră cu mine, chiar dacă doare cîteodată…

Te iubesc pentru că înțelegi că doar așa pot evolua…

Te iubesc pentru că îmi oferi doar ce merit…

Te iubesc pentru că ai nevoie de iubire și de liniște mai mult ca de orice…

Te iubesc pentru că îmi pot imagina cum ar fi să fii soția mea…

Te iubesc pentru că îmi împărtășești credințele…

Te iubesc pentru că știi că rozariul nu e doar un şirag de mărgele parfumate…

Te iubesc pentru că nu te deranjează că mai simt nevoia să fiu și eu bărbat din cînd în cînd, nu doar iubitul tău…

Te iubesc pentru că mă înțelegi…

Te iubesc pentru că faci compromisuri cînd simți că trebuie…

Te iubesc pentru că știi că sunt lucruri care ție îți plac și mie nu…

Te iubesc pentru că totuși sunt de acord cu majoritatea gusturilor tale…

Te iubesc pentru că ești conștientă de cît de frumoasă ești, din toate punctele de vedere posibile…

Te iubesc pentru că ești îmbinarea perfectă între inocență și maturitate, chiar dacă nu o ştii încă…

Te iubesc pentru că pentru mine nu mai există sex, ci doar orgasmul tău…

Te iubesc pentru că nu știi ce vrei de la viața ta, dar ești convinsă că poți obține orice îți trece prin cap…

Te iubesc pentru că lumea din jurul meu te invidiază îndeajuns de mult încît să te bîrfească…

Te iubesc pentru că văd potențial pînă și în defectele tale…

Te iubesc pentru că am scris o carte cu tine în inimă…

Te iubesc pentru că simt că ești a mea pe vecie, deși te pot pierde la primul pas greșit…

Te iubesc pentru că îți pot da întotdeauna răspunsurile corecte, dar cîteodată aleg să nu o fac…

Te iubesc pentru că mă vrei pe mine și nu măștile pe care le pot purta…

Te iubesc pentru că sunt dependent de tine…

Te iubesc pentru că privești fiecare cuvînt scris al meu ca pe o părticică din inima mea…

Te iubesc pentru că nu există ecuație capabilă să calculeze cît de mult însemni pentru mine…

Te iubesc pentru că îmi dai motive să o fac…

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 13

Cum m-am trezit eu mai catolic decât Papa…

Religia… Singura sursă de conflict și apartenență etnică care poate rivaliza în vreun fel cu banii ca răspândire și importanță mondială…

De ce spun asta? Pentru că reprezintă principalul subiect tabu, adunând atâta forță intelectuală și spirituală în jurul ei, încât a învăluit o planetă întreagă!

Războaie au fost purtate, oameni omorâți fără să fie luat în considerare gradul lor de vinovăție și granițe au fost schimbate în numele unui Dumnezeu, oricare ar fi numele acestuia.

Probabil oamenii din jurul meu s-au săturat să tot audă cât de importantă este religia catolică, de care aparțin, pentru mine, chiar dacă nu întotdeauna o văd la fel precum preoții ce încearcă să mi-o inoculeze în intelect și spirit. Sunt mândru de această apartenență la credința cu pricina, iar rozariul și rozeta pe care mereu le port cu mine sunt o dovadă vie a acestui fapt…

Simt însă nevoia să nu fiu de acord cu unele lucruri care stau la baza conceptului de Biserică, fie ea catolică, ortodoxă, islamică, musulmană sau de orice altă formă…

Primul lucru pe care nu îl înțeleg este obligativitatea religioasă pentru obediență oarbă! De ce trebuie să cred orbește în niște învățături, pe care intelectul și rațiunea mea le respinge ca fapte reale? De ce nu pot să le privesc ca niște metafore, ce chiar cred că sunt și să îmi configurez existența dupa deciziile pe care le iau în baza la ce înțeleg că trebuie să iau cu mine din experiențele pe care le trăiesc.

Asta consider că este principala problemă a Bibliei. Încăpățânarea Bisericii creștine de a prezenta și de a impune această carte de învățături metaforice ca o relatare istorică.

Practic, ne spune ceva de genul “toată lumea a fost creată acum 2, 3, 4000 de ani, iar tot ce există acuma a apărut din senin, iar ce se spune că a existat înainte sunt doar fabule”… Nu are sens!

Bine, știința nu poate explica toate sufletele atinse de această stare de evlavie și fericire spirituală, dar este absurd să mi se spună că evoluția este o invenție a Diavolului, toate speciile au fost create separate de Dumnezeu și nu au evoluat una din alta pe parcusul a milioane de ani, iar fiecare fosilă care există de la Bing Bang încoace a fost plantată acolo prin mijloace satanice, pentru a ne induce în eroare credința că Cerurile sunt atotputernice…

Dumnezeu e Bill Gates și stă toată ziua să creeze pe un nor, împreună cu o echipă format din îngerii cei mai inteligenți, update-uri la program vechi de 2000 de ani? Oricât de bogat ar fi tocilarul ăla care a inventat Windows-ul, nu e Dumnezeu și cu siguranță nu poate pluti pe nori imaginari!

Nu ar fi fost mai simplu să fie atribuită evoluția ca proces atotputerniciei lui Dumnezeu, dacă tot trebuie neapărat explicată Geneza într-o formă credibilă? Eu personal aș fi fost de o mie de ori mai fanatic din punct de vedere religios dacă mi s-ar fi spus în învățături că Dumnezeu a creat Bing Bang-ul pentru a reface o lume asemănătoare Lui înainte de a evolua, lăsând apoi liber procesul de evoluție, pentru că, în atotputernicia Sa, știa ca vom ajunge să devenim după chipul și asemănarea Lui. Poate că totul i se datorează în realitate unei ființe superioare nouă ca existență, însă cei pe care i-a angajat pentru P.R. au făcut o treaba de mântuială în promovarea creației Sale, daca îmi permiteți gluma…

Al doilea lucru care nu îl înțeleg este de ce ne-ar mai fi dăruit o viață atât de plină de plăcere și frumusețe, dacă noi, pentru a ne putea mântui nu avem voie să facem nimic pentru a le cunoaște. Tot ce provoacă plăcere în vreo formă sau alta constituie un păcat. Să fie un test de voință? Pentru ce? Mântuire, trecere în alt domeniu de existență? Nu îi văd rostul…

Dacă tot știe ce greșeli o să fac, pentru ce m-am mai născut? Nu avea Satana carne de grătar și m-a găsit pe mine mai prost? Oricum, nu ni se va permite niciodată să fim exact ca El, pentru că El e Atotputernic, iar noi creații ale Lui, deci ce rost ar avea să ne omorâm spiritul și mintea evitând orice formă de plăcere, doar cu promisiunea unui Rai, unde nu mi se spune ce găsesc care să merite sacrificial și riscul…

Nu mă înțelegeți greșit, nu atac pe nimeni și nici nu încerc să zic ca e greșit să credem în Fericiri sau orice alte sfaturi pe care Biserica ni le dă ca ajutor spre mântuire, însă pur și simplu nu înțeleg cum greșesc eu dacă iubesc, mănânc orice îmi provoacă o stare de bine sau pun la îndoială, sub aspectul intelectual al creierului de care dispun, toate învățăturile care îmi sunt impuse…

Însă, vorbind de plăcerile omenești și păcatele care le reprezintă în credința pur creștină, ajung la o declarație, care pe mine sincer m-a șocat. Vorbesc de Vatican, care a interzis în mod oficial, din punct de vedere religios, folosirea prezervativelor, pe motiv că sexul trebuie să fie doar în scop de procreere și atât.

Mie nu îmi convin două lucruri aici. Unul… De ce voi arde în Iad pe vecie, pentru că simt plăcere în a-mi face jumătatea fericit/ă, fără să vreau să fac un copil de fiecare dată când simt nevoia intimității? Dar dacă unul din cei doi parteneri este steril? Ce face, se castrează? Sau e văzut ca un semn al vocației și chemării către mănăstire? Daca era așa de grav, de ce a mai fost creat clitorisul la femei, de exemplu?

Doi… Lăsând la o parte egoismul fizico-emoțional de mai sus, să îmi spună și mie cineva de ce este bine din orice punct de vedere ca bolile transmisibile sexual incurabile, precum SIDA, să fie lăsate să contamineze și să omoare milioane de oameni, și eu personal îmi voi dedica întreaga mea viață pentru a aduna și a arde toate prezervativele de pe teritoriul acestei planete.

Dacă nu găsiți un motiv care să mă convingă, atunci poate Vaticanul ar trebui să tragă o fugă într-o țară africană subdezvoltată și să îi convingă pe acei oameni că mai bine mor de boală decât să poarte o bucățică de cauciuc… În fond, e incomodă, nu? Deci ce ne trebuie?

Mai există un singur aspect despre care nu sunt de acord. Religia a ajuns să fie prea afectată de caracterul financiar și comercial al acestei lumi, riscând să își piardă din fundamentul care a ajutat-o să ajungă la importanța din prezent… În acest ritm, credința își va pierde din sens, exact precum “Te iubesc!”, “prietenie” sau “fericire” s-au găsit îngropate sub un morman de bani și nu mai înseamna decât valoarea lor în niște bancnote cu valoare stabilită prin convenție…

Dacă mântuirea se poate cumpăra, atunci eu propun o campanie de presă pentru strângerea de fonduri pentru ca Biserica să aibă cel mai mare stand din orice mall din lume, spre a-și prezenta oferta!

Deși pare, țin neapărat să precizez faptul că acest text nu reprezintă SUB NICI O FORMĂ un atac asupra vreunei Biserici sau credințe, ci pur și simplu, o părere a unui adolescent de 22 de ani, care crede că romano-catolicismul în care crede poate fi interpretat și altfel decât prin șantaj spiritual, impunere și obediență.

Vorbim aici de iubire, de inexistența etică a divorțului, de sinceritate și bunătate… Astfel sunt eu mai catolic decât Papa… Pentru că am ajuns să cred sincer în valorile promovate de învățăturile Sfinției Sale și să le promovez mai presus de orice îngrădire de credință… Suntem liberi cu toții să iubim și să ne bucurăm de viața pe care suntem norocoși să o avem, fără să ne temem că vom fi carne de grătar o eternitate întreagă…

În fond, Diavolul trebuie să cumpere cărbuni și de toate de la un supermarket sau o benzinărie, nu? Deci este la mâna noastră, dragi credincioși;)… Și cine știe, poate îl prindem cumpărând un pachet de prezervative și se inversează rolurile…

 

Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 12

Despre cele trei mari răsfățuri feminine și despre o rochie superbă de mireasă… (re-post)

 

Însoțit de o migrenă pe care doar o femeie și-o poate imagina, mă apuc să scriu… Despre femei, religie, viitor și prezent, cât și despre orice altceva ce îmi mai trece prin cap până când îmi piere inspirația sau leșin de la atâta durere…

Care sunt cele trei răsfăţuri feminine? Mi se pare imposibil să nu fi auzit de ele! Nu e foarte greu de explicat. Știți, fiecare membră a “sexului frumos”… Apropo, vă mai amintiți clișeul ăla, conform căruia barbații fac parte din ramura dominant și puternică a speciei umane, iar femeia reprezintă sexul slab și frumos?

Ei, cum se face că toată puterea și superioritatea noastră fizică este neutralizată atât de ușor de frumusețea și gingășia cu care o femeie ne manipulează hormonii? Care este slab și care este puternic până la urmă? Tineți minte gândul ăsta, s-ar putea dovedi important mai târziu…

Așa, revenind… Despre ce vorbeam? Aah, da, povesteam de răsfățurile feminine. Cum ziceam, orice femeie funcționează după niște reguli existențiale diametral opuse de cele masculine, însă la urma urmei umane. Astfel, pe lângă corpul de o delicatețe și o grație caracteristică, principala diferență care ne separă în cadrul aceleiași specii o reprezintă conexiunile neurologice și raționale.

Dacă un bărbat gândește cu amândouă capetele “intelectuale” ale corpului său, o “ea” nu își va folosi decât creierul, care își dezvoltă o utilitate mai avansată în exclusivitatea sa.

De asta nu putem înțelege femeile! Pentru că, oricât de limitată, capacitatea lor intelectuală este superioară și diferită față de a noastră, tocmai datorită principiilor care îi guvernează instinctul de supraviețuire. Dacă un bărbat gândește genetic precum studentul, adică ciclul sex-mâncat-băut-sex-dormit-sex-examen (tot felul de probleme, care nu pot fi amânate)-sex-dormit-mâncat-sex, femeia are în “agendă” și principiul existențial de atragere a celui mai bun mijloc de procreere, cele mai sănătoase modalități de a exista și cele mai ușoare căi de a le obține pe toate… Dacă vreți, ea constituie maniera Naturii de a fi perfecționistă, deși, dacă privim mai bine, și acesteia i-am dăruit o identitate feminină…

Aşadar, concluzia este că femeia e avansată, iar bărbații sunt doar maimuțe cu calculatoare, care au la dispoziție creme depilatoare… Putem să le ajungem din urmă, însă ne trebuie voință de fier și norocul de a avea un creier pe care să știm să îl folosim.

Din când în când, femeile se mai plictisesc de a fi mai inteligente și de a nu fi înțelese de bărbați, iar în acel moment, au nevoie să se relaxeze, pentru a uita de faptul că depind de maimuțe cu cremă depilatoare pentru a fi fericite pe toate planurile. Aici intervin acele răsfățuri, care fie au fost inventate de femei, fie sunt naturale, fie aparțin unui bărbat ce a fost nevoit să repare o greșeală… Vorbim (în ordinea asta) de Ciocolată, Sex și Cumpărături! Terapia emoțională perfectă a oricărei femei…

Le luăm pe rând și le explicăm, nici o problemă. Apropo, nu pun bârfa aici, pentru că asta o avem cu toţii în comun…

Ciocolata. Răsfățul numărul unu pe plan mondial pentru sexul frumos, a fost descoperită din greșeală de cuceritorii imperiilor amerindiene și i-au dat gust, fie topind-o și servind-o caldă, fie adăugându-i tot felul de arome. Fiecare femeie își va găsi liniștea și relaxarea în acest deliciu caloric, necontând cât de mult îngrașă, ci doar cât de bună este și ce problemă trebuie uitată…

Eu trebuie să recunosc că am furat o replică de la un actor american, pe care o folosesc ca motto personal pentru relațiile mele în care pun cu adevărat suflet, iar aici mă va ajuta. Paul Newman folosea, pentru a explica longevitatea căsniciei sale și de ce pentru 50 de ani viața sa a fost construită în jurul unei singure femei, următoarea expresie: “De ce mi-ar trebui să mănânc un hamburger în oraş, când mă așteaptă friptură acasă?”…

Continuând acest citat și transportând această metaforă pe tărâmul feminității, va rezulta ceva de genul, care poate constitui mereu un sfat relațional pentru femei: “De ce mi-aș dărui inima Shawormei întâlnită în oraș, dacă acasă mă așteaptă cea mai gustoasă prăjitură cu ciocolată”?

Vă spun eu de ce, doamnelor… Pentru că acea prăjitură îți va fi de o mie de ori mai loială decât caloriile adunate în interiorul acelei lipii… Iar o shaworma la farfurie, deși mai stabilă și mai aşezată, tot nu va suna a doua zi, dupa ce o vei savura, oricât de multe promite fiecare ingredient în parte…

Despre Sex nu cred că pot vorbi foarte mult, pentru că toată viața noastră ne este guvernată de aceasta dorință procreatoare. Însă și aici ne-au luat-o înainte. Se spune că bărbații vorbesc mai mult despre sex, iar femeile se gândesc mai mult la asta și nu e de mirare, ținând cont de capacitatea lor avansată din punct de vedere intelectual.

Fanteziile și orgasmele lor sunt mai complexe, libidoul lor crește invers proporțional cu al nostru, apetitul lor sexual atingând apogeul în jurul varstei de 35 de ani, comparativ cu cei 25 a mediei masculine.

Femeile sunt mame, amante, soții, surori și absolut toate celelalte variante care ne completează nouă, bărbaților, viața, în drumul nostru rudimentar spre fericire, iar acest lucru ne va face mereu să ne îndrăgostim de ele şi să vrem să le satisfacem…

Cumpărăturile deja sunt un subiect în jurul cărui s-a construit un imperiu media şi comercial. De fapt, termenii se cam întrepătrund. Încă de la nivelul trocului, metoda feminină de relaxare cea mai la îndemână a fost negoțul și achiziționarea de produse care le considerau importante gospodăria a cărei cap reprezentau în realitate.

Acum, industria a adus în calea iubitelor noastre în loc de târguri de țară, mall-uri și hyper-market-uri pe beton, cu mii de produse adunate sistematic, pentru ca o carte de credit să nu amețească prea mult căutând unde să își verse banii…

Poate este adevărat că accesoriile fac viața unei femei mai dulce, dar fără ciocolată și sex, aceasta ar fi prea plictisitoare, chiar și alături de cele mai frumoase perechi de pantofi sau articole de îmbrăcăminte…

Acum, că am prezentat în câteva rânduri modalitățile primordiale de relaxare și răsfăț emoțional ale femeilor, voi vorbi despre o altă fascinație de care nu pot scăpa: ideea de căsătorie și rochia de mireasă!

Dintr-un motiv sau altul, visul de a avea o verighetă pusă pe deget în faţa unei biserici pline de cunoscuți, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie albă, de obicei, este ceva despre care își dezvoltă fantezii încă de la vârste fragede…

Contează foarte mult pentru femei ca acea zi să fie perfectă, pentru că este cea mai importantă zi din viața lor, ziua în care își dăruiesc toată existența lor unui partener pe care teoretic ar trebui să îl aibă până la adânci bătrâneți, așa că sfatul meu pentru toţi bărbații din lume este să încercați să nu o stricați în nici o formă, dacă țineţi la viaţa voastră!

Acea rochie de mireasă o poate face să uite de orice, chiar și de importanța unei iubiri sincere, pentru că fix acest lucru simbolizează! Uniunea cu un bărbat care a găsit o modalitate de a-i cuceri inima și de a o face fericită mereu, combinând cele trei forme de răsfăţ de care ea are nevoie pentru a fi îndeajuns de liniștită ca să își poată construi viitorul care îl visează pentru ea… Dar mai mult ca orice, îi deschide drumul spre principala sa fericire din întreaga sa existență… Aceea de a fi mamă! Și asta contează mai mult chiar decât viața ei…

Asta dacă nu se îndrăgosteşte prea tare înainte în oraș de shaworma aia și uită de ce am pus ciocolata pe primul loc în acel top al răsfățurilor…