Rozariul unei inimi perfecte – Capitolul 19

 

Stîlpii, comoara poporului…

 

Mulţi subestimează importanţa stîlpilor pentru modesta noastră existenţă… Ne sunt ca nişte taţi de o dimensiune impresionantă. Ne dau stabilitate, a drumului, dar şi a noastră în momentele de extremă ebrietate. Ne dăruiesc electricitate, minunea Internetului şi a telefonului, susţin firele care fac posibil transportul în comun. Lumina lor ne călăuzeşte fiecare pas în miez de noapte şi ne mai rezervă o altă surpriză…

Ştiaţi că stîlpii sunt cea mai nouă formă de informare? Media nu s-au prins încă de faptul că mai au un ajutor, o nouă platformă de transmitere a mesajului. În sinea lui, stîlpul este o formă de artă urbană. Ochii şi simţurile noastre sunt răsfăţate zilnic de o nouă operă de artă. Culorile abundă din toate direcţiile, dar parcă nici LCD-urile noastre sau telefoanele noastre 3G, cu ecrane de nu ştiu câte milioane de culori nu au capacitatea de reda o asemenea puritate a culorii.

Gri-ul betonului sau Maro-ul lemnului din care sunt făcuţi sunt de o exactitate ce l-ar inspira şi pe Picasso să pună nasul unei femei unde este dat de bunul Dumnezeu la începuturile Creaţiei prea dubios descrise de Biblie…

Galbenul şi Negrul, din care îşi confecţionează cei de la Electricitate avertismentele pentru orice dobitoc care ar putea trăi cu impresia că dacă pune mîna pe un fir de tensiune nu se prăjeşte, sunt de o intensitate cum vă spun sincer că nu am mai văzut în nici una din ţările pe care le-am parcurs la viaţa mea!

Absolut superb şi, desigur, perfect neaşteptat! Numai românii ar putea avea atîta inclinaţie artistică, încît să îşi exerseze talentul pînă şi în cel mai mărunt aspect al vieţii noastre pitoreşti. Mai au oleacă şi te încîntă în aşa un hal, încît uiţi de gropile care îţi rup pînă şi căruţa, ca să nu mai vorbesc de peisajele dătătoare de gîndiri rasiste ale vieţii noastre cotidiene…

Eu unul sunt atît de fericit că am sute de mii de taţi protectori în România asta că am şi uitat că este criză. Ce mai am nevoie de laptop, filme, televizor sau TeleEuroBingo? A sosit Luna Modei Nouveau în România! Vine acea perioadă a anului cînd cei mai buni artişti în artă urbană, reprofilaţi în P.R.-işti de campanie electorală, se adună de prin toate zările pentru a expune pe noile pînze ale artei urbane… Vine campania şi taţii noştri, stîlpii, sunt atracţia numărul 1 în programul defilărilor!

O explozie de culori ne inundă simţurile, iar creaţiile menite de a ne face să ne delectăm la fiecare plimbare se cer votate… Toate culorile pămîntului şi-au ales un partid să îl reprezinte şi toate vor să ne împresioneze pînă la buletinul de vot! Verde, Negru, Galben, Roşu, Alb, Portocaliu, Albastru şi Mov se adună în ritmuri de Iris, Voltaj, Direcţia 5, Fuego sau Irina Loghin pentru a ne încînta. În oraş e mai greu, pentru că prezenţa panourilor cam face ilegală o astfel de defilare, însă în judeţ este o veselie copilărească a culorilor…

Cine a spus că moda s-a născut la oraş ar trebui să se înscrie ca voluntar la lipit afişe pentru orice partid vrea sufleţelul lui! Este loc pentru toată lumea… Pînă şi Cătălin Botezatu are loc! Îl acceptă Becali, dacă Oprescu e prea ocupat. De Irina Schrotter nu mă iau, că mă trezesc cu SPP-ul la uşă, întrebîndu-mă de ce mă iau de mîzgîliturile lui Felix Tătaru şi ale iubitului nostru preşedinte în exerciţiu…

Cum probabil bine ştiţi, nici stîlpii din oraş nu sunt uitaţi. Acestora li s-a dăruit un strop de stil, printr-un accesoriu care încă nu a fost adjudecat de Chanel sau Lagerfeld, bannerul. Cum spuneam, opere de artă… Vă mărturisesc cu sinceritate că pelerinele, găleţile, pixurile (brichetele mă încîntă, fiind un fumător înrăit), brelocurile sau scrisorile mă lasă rece pînă la un punct, dar aştept cu nerăbdare “Luna Modei” special pentru a mă delecta cu noile creaţii şi invenţii în materie de mesaj, dar mai ales de culoare… Anul acesta, tema sezonului toamnă-iarnă este “Finalul crizei trece pe la Cotroceni”. Absolut îmbietor, nu-i aşa?

Eu unul nu m-aş putea gîndi la o modalitate mai încîntătoare de a muri electrocutat decît printre culorile unei asemenea inspiraţii dadaiste…

P.S. Campaniile următoare vor dura 3 luni, în loc de doar una, deci Yey!:D

K’naan & David Bisbal – Wavin’ Flag

Pe departe mi se pare cel mai tare cântec oficial al vreunui mondial ever!… Şi ne mai întrebăm de ce Coca-Cola are atâta succes… Cu aşa idei şi cu o aşa atmosferă creată, până şi eu, un consumator de produse Pepsi, îmi scot pălăria şi capacul la sticla roşie:D…

Un mesaj cu care sunt absolut 100% de acord!

Spuneţi-mi şi mie de ce ar trebui să politizăm ziua de 1 Mai? Ne stă în gât micul dacă doar o tratăm ca o zi liberă, cu soare, prieteni şi voie bună? Mă gândeam că paradele din era comunistă ne-ar calma măcar puţin, dar din păcate, văd fix inversul acestei idei!

Trăiască partidul! Poftă bună!

Riposta lui Crin… un imn diferit…

Am preluat de la Ale de pe blog o melodie care mie unul mi-a plăcut destul de mult… Promovez de ceva vreme campania lui Crin Antonescu la prezidențiale, tocmai pentru că, pe lângă afinitățile mele liberale, ador ideea de a face o campanie diferită… una condusă de bun simț…

De la un profesor, pentru toți profesorii acestei țări, gânduri bune și respectuoase în ziua sărbătorii lor internaționale!

Mi-am iubit foarte mult tatăl. L-am iubit cu dragostea unui fiu care vede întrunite în tatăl său toate calităţile necesare pentru ca acesta să-i devină model în viaţă.

Tatăl meu a fost profesor suplinitor de limba română. Nu a reuşit să fie mai mult de-atât, pentru ca nu a avut o origine suficient de sănătoasă. Datorită lui, dar şi mamei mele, care a fost învăţătoare, am ales să devin, la rândul meu, profesor.

Vedeam, din întâmplările de zi cu zi ale vieţii lor de dascăli, cât de nobilă este această carieră, cât de importantă este misiunea lor.

Prima şcoală în care am predat era în satul Ştioborăni, comuna Soleşti, în judeţul Vaslui. Era o şcoală foarte mică, cu elevi foarte puţini. Norma mea cuprindea ore de istorie, franceză şi sport şi, la fiecare dintre ele, încercam să le vorbesc copiilor despre lumea în care trăiesc, despre viaţă. Pentru ei nu era de imaginat ceva mai mare şi mai fascinant decât orasul Iaşi şi, în aceste condiţii, mie mi se părea absurd să le ţin lecţii despre revoluţia franceză. Mult mai important mi s-a părut să le insuflu încrederea în şansă, în posibilitatea de a evada din universul închis în care s-au născut, dacă au voinţă, talent şi putere de muncă.

Dar dumneavoastră cunoaşteţi aceste lucruri mult mai bine. Aţi trăit multe situaţii precum cea descrisă de mine şi, cu siguranţă, altele mult mai grele si mai dureroase.

Viaţa profesorilor nu a fost niciodată uşoară în România. Faptul că ei sunt priviţi, mereu şi mereu, drept o castă neproductivă, mi s-a părut umilitor atunci când eu însumi eram profesor. Mă simţeam jignit atunci şi nu încetez să mă simt jignit nici acum.

Vă aşteptaţi, probabil, să vă fac promisiuni. Să vă spun că viaţa dumneavoastră se va schimba spectaculos dacă eu voi ajunge preşedintele României. Nu am de gând să fac asta. Ați auzit suficiente minciuni în discursuri electorale, iar primul lucru pe care eu l-am învăţat de la tatăl meu, modest suplinitor de limba română în Tulcea, a fost să nu mint. Dar, cu certitudine, nu voi uita nicio clipă ce înseamnă vocaţia și menirea unui dascăl!

Îmi propun să mă întâlnesc cu dumneavoastră faţă în faţă, să vă privesc şi să mă priviţi în ochi şi să discutăm onest despre condiţia dascălului, despre echilibru şi normalitate în ţara noastră. Şi despre soluţiile pe care eu le văd. Pentru că profesorul trebuie să-şi recapete demnitatea şi locul care i se cuvine în societate.

Dar, până atunci, din ipostaza mea de fost coleg, permiteţi-mi să vă spun, în această zi de recunoaştere şi omagiere a profesiunii dumneavoastră,

La Mulţi Ani!

Crin Antonescu | Preşedintele Partidului Naţional Liberal

05.10.2009

AMR 70…

Florin Chilian spunea, într-o apariţie recentă, referindu-se la cei 20 de ani ai lui Brucan, ceva de genul următor: „Am avut 20 de ani să fim proşti. Din decembrie 2009, nu mai avem voie să fim proşti.”

Absolut de acord. Au trecut 20 de ani în care întotdeauna alţii ne-au spus ce avem de facut. 20 de ani de tranziţie în care, parafrazând vorbele lui Brucan, am avut voie să fim proşti. Eram la început şi nimeni dintre noi nu ştia ce avem de făcut. În afară de o mână de şmecheri care s-au îmbogăţit furând şi care au vrut să conducă această ţară la nesfârşit. 20 de ani, am învăţat democraţie. Am învăţat să muncim cinstit şi la patron. Am învăţat că doar singuri putem să ne descurcam. Am văzut cum este afară şi ne-am întors să aplicăm acasă. Am avut dreptul să fim ignoranţi, şi din această cauză, i-am lăsat mereu pe alţii să ne păcălească.

Termenul lui Brucan se apropie de sfârşit. Daca aş fi în armată, aş spune AMR 70 (cei care au făcut armata ar trebui să le explice celor mai tineri ce înseamnă termenul). Da, AMR 70, şi cronometrul continuă să meargă.

La finalul acestui an, ne oprim. Gata. Nu mai avem voie să fim nici „stupid people”, nici fraieri, nici carne de tun, nici generaţie de sacrificiu. A venit vremea oamenilor obişnuiţi care au trăit pe pielea lor tranziţia şi care au încercat din răsputeri să îi supravieţuiască. Mulţi dintre noi, îmbătrâniţi înainte de timp, dar mulţi dintre noi, cu speranţa că încă se poate.

Vă propun acest exerciţiu – AMR 70. Pentru mine, au mai rămas 70 de zile până când România va ieşi din tranziţie şi până când românii vor demonstra că nu mai vor să fie fraieri şi că îşi iau în mâini propria soarta, prin votul pe care îl dau. Pentru voi, ce reprezintă AMR 70?

Textul de mai sus îi aparţine lui Crin Antonescu şi îl regasiti şi pe blogul lui încă de săptămâna trecută… Ştiti foarte bine că eu încerc să nu vă plictisesc cu politica pe blog, dar vă voi mai prezenta din când în când ce mi se pare reuşit în campanii, ca mesaj sau ca realizare… Nu e doar un slogan sau vreun clişeu, dar chiar avem nevoie de o schimbare, măcar de o altfel de campanie, care nu este bazată pe aceleaşi promisiuni obosite care mă fac pe mine, un posibil viitor jurnalist la bază, să închid în silă televizorul şi să nu îmi mai trebuiască să cumpăr un ziar… Nu ştiu daca Crin poate să se dovedeasca diferit, dar eu cred în el şi voi încerca să vă conving şi pe voi că merităm împreuna o nouă şansă… Spun asta pentru că mie personal mi se pare idioată placa aia pe care o aud de când sunt mic, cum noi suntem o generaţie de sacrificiu, a cărei existenţă se contorizează doar prin faptul că trebuie să muncim fără să ne pese de noi, pentru a construi un viitor pentru cei ce vor veni după, în cel mai pur sentiment patriotic… Cu ce drept îmi cere mie cineva, la 21 de ani cât am, să îmi sacrific viitorul şi tot ce am construit până acuma, pentru generaţiile următoare? Una este să vreau binele copiilor mei şi cu totul altceva să dau tot din mine pentru o ţară asupra căreia nu am nici un control… Controlul nostru este votul… Sper să nu îl mai irosiţi lipsind de la vot pe 22 noiembrie… V-au mai rămas vreo 60 şi ceva de zile să vă hotărâţi cu cine votaţi… Cu oricine aţi face-o, fie că e Crin sau nu, duceţi-vă şi o faceţi! Este crucial pentru viitorul nostru…

Alianța Maro… Ei tot cu Ei au rămas…

Știți că în general nu politizez deloc blogul ăsta, decât cu inițiative și idei de campanie drăguțe și/sau inspirate… Această melodie este una din ele, iar împreună cu videoclipul realizat de colegii mei, chiar pune degetul pe rana acestei crize, care ne mănâncă deja ficații la toți… Dacă ne dați dreptate, măcar contemplați ideea de a nu mai vota PSD sau PD-L, decât decât dacă o merită și nu pentru o tradiție idioată din comunism…