Tudor Sişu în Cotidianul: “Drogurile sunt ceva foarte rău. Dar sunt o experienţă. Nu poţi să privezi oamenii de nişte experienţe”

A încercat să se spovedească, pentru prima oară, dar feţele bisericeşti l-au trimis la plimbare. Cu Tudor Sişu am vorbit despre Biserică şi experienţa drogurilor, despre reperele tinerilor din ziua de azi şi despre noul single, “Ai vrea să ai”. Peste două săptămâni, Sişu va fi tată.

Lansezi single-ul “Ai vrea să ai” cu tot cu videoclip, iar la toamnă un album solo nou-nouţ, la nouă ani de la primul, cu 16 piese cu mesaj social.
Nu cred că am eu un mesaj social, nu sunt eu aşa un etalon. Se face o mare confuzie cu mesajul ăsta social. La noi, dacă vine unul şi zice: “Mamă, ce nasol e, suntem amărâţi, supăraţi, ne e foame”, e mesaj social. Mesajul social se referă la societate. Deci orice lucru care vorbeşte despre societate şi care emite o părere e un mesaj social, nu? Dacă vrei să zici că e mesaj social pentru că vorbesc despre societatea în care trăiesc, da, piesele au un mesaj social.

Concret, despre ce vorbeşti în piese?
Despre viaţă, pur şi simplu. Despre dragoste, supărare, ură, resemnare, aroganţă, toate lucrurile astea la un loc.

Bani, femei?
Astea sunt lucruri materiale. Vorbesc şi despre bani, femei, droguri, ce vrei tu.

Sunt inspirate din ce ai trăit?
Eu nu am o problemă cu scrisul versurilor, nu am o problemă să fabulez… Dar sunt chestii care n-ar trebui spuse. Tot ce vreau să spun, spun, numai că la mine contează foarte mult forma. Eu nu am o problemă de credibilitate, ci de a face lucrurile cât mai OK pentru restul oamenilor. Eu aş putea să povestesc nişte chestii care pentru mulţi sunt filme, chestii pe care eu le-am văzut sau le-am trăit. Şi nu e o laudă asta.

Ai început să fii solicitat în concerte?
N-aş accepta, deocamdată, pentru că nu sunt pregătit. Când urci pe scenă, trebuie să fii perfect pregătit.

Care sunt reperele pe care le au tinerii din ziua de azi?
Sexy Brăileanca, Roxy Manelista, OTV.

De ce crezi că s-a ajuns aici?
Pentru că, atunci când le vedem la televizor pe Nikita şi Eva Kent, nu schimbăm postul, mai sunăm cinci prieteni să se uite şi ei.

Ţi s-a întâmplat?
Da, m-a prins şi pe mine, e fantastic. M-am uitat ieri pe Internet, am văzut-o pe Sexi Manelista, dansa în ţâţele goale. O filma unul. Spunea că şi-a schimbat stilul muzical. Nu poate să ducă o propoziţie cap-coadă. La mijlocul propoziţiei pierde ideea.

Cânţi şi despre reperele astea?
Despre asta e vorba în clip… Lumea caută acum mai multă esenţă şi mai puţină formă. E o foame acum, deja a intervenit saturaţia. Lumea a început să se sature. Aş face o campanie, cum ar fi trebuit să se facă şi atunci când a apărut legea cu păstrarea convorbirilor telefonice în arhive. Toată lumea ar fi trebuit să închidă telefoanele şi să nu folosească telefonul o zi întreagă. Acum aş face o listă cu toate persoanele, de la Ogică la Sexy Brăileanca, şi aş spune “dom’le, când îi vedeţi pe un post, schimbaţi postul” şi televiziunea aia şi-ar pierde ratingul.

Dar într-o campanie serioasă antidrog te-ai implica?
Depinde dacă mă regăsesc în scopul campaniei. Să mă duc să le spun ce?

Spre exemplu, să le spui elevilor în licee că, dacă vor consuma droguri, s-ar putea să apară problemele.
Eu sunt de părere că un om trebuie să crească aşa cum creşte şi o plantă în natură, să-l laşi să trăiască experienţele vieţii aşa cum simte el. Îi arăţi unui copil care e scara de valori, dar nici aceea nu e fixă, mereu aceeaşi. Tu îi dai imaginea ta şi el şi-o ajustează cum vrea. Drogurile sunt rele ca efect fizic şi legal, sunt ceva foarte rău. Dar sunt o experienţă. Nu poţi să privezi oamenii de nişte experienţe. Poate au modificat 100 în rău şi unul în bine, dar poate că ăla pe care l-au modificat în bine, după ce s-a trezit, a făcut ceva monumental… Trebuie să accepţi toate faţetele problemei.

Ţi-au fost alături prietenii la greu sau te-au lăsat baltă?
Asta e o altă discuţie, mult prea complicată, şi nu cred că-şi are rostul acum. Au crescut şi ei odată cu mine şi au învăţat şi ei responsabilităţile din mers. Aşa cum mi le-am învăţat şi eu, tot din mers. În viaţa reală nu e ca într-un joc, pe modelul “citeşte, mă, instrucţiunile alea, să vedem dacă suntem bine”. În viaţa reală se întâmplă. Fiecare secundă care trece devine trecut instantaneu. Şi cu cât ne depărtăm de punctul ăla nu putem s-o mai schimbăm. Trebuie să vezi din mers, să ştii consecinţele, să fii conştient de ceea ce faci. Dar lucrurile astea le poţi afla din experienţa proprie. Eu nu am văzut pe vreunul, în viaţa mea, care să asculte de cineva. Dacă-i zice unul “băi, frate, eu am mers pe acolo şi m-am tăiat în cioburi”, o să meargă tot pe-acolo, sigur. Aşa am făcut şi eu. Când am crescut, mi-am zis: “Ce prost eram, dacă ascultam de ăla…”. Tu îi spui unuia mai mic: “Mă, nu tre să facem aşa, tre’ să facem altfel”, dar până n-o să greşească n-o să-ţi dea dreptate.

Cum a rămas cu procesul tău?
Mă judec în continuare. Dacă aş avea ocazia vreodată în viaţa mea să stau de vorbă o oră cu judecătoarea, ştiu sigur că aş putea să schimb ceva. Dar nu am cum să vorbesc cu ea…

Eşti tată?
O să fiu peste două săptămâni. O să am un băiat, Luca Sişu. Dar nu vreau să vorbesc mai mult despre familie.

Ţie cum îţi merge acuma, Sişule?
Minunat!

Te-ai împăcat cu tine însuţi, ţi-ai acceptat trecutul?
L-am acceptat mereu. Ştii, acum o săptămână am vrut să mă spovedesc. Prima oară după 32 de ani. Eu, de când m-am născut, nu m-am spovedit niciodată. Ba nu, m-am spovedit când eram mic, da’ ştii prostiile alea la 7 ani, cu “am furat trei corcoduşe”. Am vrut să mă duc şi eu, am avut nişte probleme şi am vrut să fiu eu liniştit. Şi am oprit la prima biserică din cale. Preotul se pregătea să plece. “Părinte, aş vrea să vorbesc şi eu”, i-am zis. “Mă grăbesc, plec…”, mi-a zis. Am încercat totuşi: “Eu am venit să vorbesc cu tine pentru că tu eşti duhovnic, vreau să fii duhovnicul meu, vreau să vorbesc cu tine să mă liniştesc”. “Nu, domnule, zice, trebuie să faci canoane…” Am plecat la altă biserică.

Ai avut mai mult noroc?
Mergând pe stradă, văd un călugăr. Îmi zic: “Dom’le, am fost azi la două biserici, n-am făcut nici o treabă, ăsta mi-a ieşit în cale. E semn”. Trag maşina pe dreapta, eram cu un prieten, cobor din maşină. “Săru’-mâna, părinte!”. 11 noaptea era. “Vreau să vorbesc cu tine cinci minute, se poate?” “Da!” Îi sună telefonul. “Sunt aici, cum ieşi din pasaj, în faţa Camerei de Comerţ, bine, te aştept”, spune. După ce închide, îi zic: “Părinte, am nişte probleme, dar nu sunt un creştin practicant, nu cred în băbismele astea că Dumnezeu e un bătrân cu toiag care o să-mi dea în cap… Vreau să vorbesc cu tine ca şi cu un om care şi-a petrecut viaţa în credinţă şi poate poţi să-mi dai şi mie liniştea sufletească”. Zice: “E cam complicat, trebuie să ţii post mult timp, după aia vii acolo, la mănăstire, şi discutăm”. I-am zis că nu vreau să mă ridic la rangul sfinţilor, ci doar să mă liniştesc sufleteşte. “Bine, acuma mă grăbesc, îmi zice, dacă vrei, treci mâine pe acolo şi mai vorbim”. O Honda Legend, de-aia ultimul model, opreşte lângă noi. “Hai că am plecat, îmi pare rău, pa-pa”, îmi spune şi urcă în maşină. Zic: “Ia uite, mânca-ţi-aş gura ta, n-am mai văzut aşa ceva la unu’, atâta lanţu’ la gât avea, cu pietre… Dacă-l vedea 50 Cent făcea infarct pe loc”. Mă, dacă 50 Cent îi vede pe ăştia de la noi, pe Daniel şi pe ceilalţi, ce au la gât, face infarct. Păi cum îmi vorbeşti tu mie, mă, de lucruri pioase şi de credinţă, când tu ai la gât un lanţ care ar da de mâncare la o stradă întreagă?

Şi ţi-a trecut de spovedanie?
M-am liniştit. După ce am văzut şi preotul porno…

O să-ţi pui în cap toată Biserica.
Ce poate să-mi facă mie Biserica?… E o instituţie prăfuită şi ruginită care a rămas în urma lumii, a civilizaţiei.

Boemia prezentului și clasicul viitorului…

M-am gândit ceva vreme care ar fi post-ul perfect pentru deschiderea blogului meu… Nefiind un geniu, pentru a avea idei de 1 milion de dolari din prima încercare, am zis să apelez la un “prieten” (ghilimelele arată respectul pentru un mare profesor și gânditor). Astfel, l-am provocat pe Liviu Antonesei, profesor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și cunoscut scriitor, la un dialog despre blogosferă și ce văd ochii boemi ai maestrului despre acest fenomen… Iată ce a ieșit:

Alexandru Bogdan Cuza – Domnule Antonesei, mulțumesc pentru că ați acceptat să fiți cel care va deschide, prin acest dialog, blogul… Spuneți-mi, ca scriitor și autor cunoscut, cum vedeți acest fenomen al blogosferei, care a cuprins întreaga lume?

Liviu Antonesei – Eu cred că e un fenomen natural în dezvoltarea relației omului cu computerul. Și care devine, tot mai mult, un fenomen exploziv. În opinia mea, nu am ajuns încă la maximul capacității de explozie, ba chiar cred că mai este mult până acolo.

A.B.C. – Este sănătos oare pentru ideea de cultură prin scris ca absolut toți cei care au o tastatură și un mouse la dispoziție să aiba libertatea să scrie și să posteze orice, necontând de nivelul de inteligență și calitate a creației? Nu sunt un adept al exclusivismului în mai nimic, dar, deși sun egoist, nu prea vreau nici măcar să am opțiunea de a alege să citesc sau nu prostiile debitate de acești “scriitori 2.0″… Nu spun că nu sunt oameni care chiar știu să scrie, dimpotrivă, doar că sunt câțiva care pur și simplu nu au treabă cu scrisul…

L.A. – Nu știu dacă e sănătos, știu că este inevitabil! Ca și globalizarea, care nu e nici bună, nici rea, ci imperturbabilă în marșul ei de tanc Truman. Deci, problema nu este să fugi de globalizare, că n-ai unde, nici s-o critici steril, că nu-i pasă, ci să înveți s-o folosești. De altfel, chiar și această explozie a bloggin-ului este una din fețele, nenumărate ale globalizării. Prin urmare, fenomenul nefiind de ocolit, rămâne să știm, să învățăm să alegem. Altfel, desigur, ne pierdem vremea. Eu, de-o pildă, mă uit o dată, uneori de două ori la un blog nou și îmi dau deja seama dacă merită să mă mai uit au ba. Iar acest fenomen exploziv, nu-mi trezește neliniști în ce privește cartea sau presa scrisă pe hârtie, cum nu mi-a trezit, ceva mai înainte, nici edițiile electronice ale cărtilor, nici site-urile mai mult sau mai puțin literare. În fond, de-a lungul vremii, cartea a fost scrisă în piatră, pe pergament, pe papirus, pe toate felurile posibile de hârtie celulozică. Acum, este scrisă (și) cu pixeli. Care ar fi problema? Suportul cărtii este indiferent până la urmă!

A.B.C. – Cum credeți că ar trebui să arate blogul unui student/tânăr și ce ar trebui să conțină, pentru a atrage și a se cere citit? Există un tipar al succesului în media online?

L.A. – Nu știu exact cum ar trebui să fie, pentru că sunt tot felul de formule – și grafic, dar și din punctul de vedere al conținutului. Pe de altă parte, eu nu sunt deloc dogmatic în această privință, așa că decât să încerc să scriu cum trebuie să fie, prefer să spun cum nu trebuie să fie – nu trebuie să fie plicticos! De bună seama, plictiseala nu e la fel pentru toți oamenii, așa că o recomandare pozitivă aș putea, totuși, face. Autorul de blog să-și imagineze cum arată publicul pe care îl vizează și va ști atunci cum să-și aleagă o formulă neplicticoasă. O mare greseala ar fi să creadă că poate scrie pentru tot publicul potențial.

A.B.C. – Vedeti în ideea de blog și Internet o amenințare pentru cărți și literatură? Riscă ele să devină ceva la fel de popular în viitor, precum sunt pick-up-ul și magnetofonul acum (un obiect frumos, plin de melancolie, dar lăsat în trecut de valul de dezvoltare tehnologică)?

L.A. – Dintr-un răspuns de mai sus, cred, se întrevede că nu mă bântuie asemenea spaime. În ultimii ani, mi-am editat mai multe cărti pe www.liternet.ro și am avut plăcerea să văd că au fost descărcate de câteva zeci de ori mai mult decât avuseseră tirajele pe hârtie. Înseamnă că am știut să folosesc acestă resursă și voi continua să apelez la ea. Am avut și blog, dar din păcate când baieții mei de la revistă au schimbat gazda, mi-au transformat fonturile românești într-un fel de cuneiforme sau hieroglife, așa că m-am enervat și n-am mai intrat pe el. Cred că, văzându-mă așa de supărat, îmi vor face altul.

A.B.C. – Ne putem prosti de la atâta blog-uit? Ce rezervă viitorul, în opinia dumneavoastră, pentru ideea de blog și cei care o practică? Aveți vreun sfat pentru noi, viitoarea generație de “scriitori”?

L.A. – De bună seamă că ne putem prosti, dar nu e obligatoriu! Dar ne putem prosti și de la cărțile proaste, de la televiziunile imbecile, de la filmele dupa rețetă, ba chiar și de la frecventarea prea asiduă a idioților de care e plină lumea – nu doar cea din cyberspațiu, ci și cea din spațiul poreclit fizic. Cum veți fi observat, evit pe cât pot să dau sfaturi altora. Aș face o singură recomandare – scriitorul, de blog, dar și scriitorul în general să-și respecte talentul cu care s-a trezit înzestrat. Asta înseamnă, în fond, dimensiunea cea mai importantă a respectului de sine pentru un scriitor. Iar dacă se respectă pe sine, îi va respecta și pe ceilalți, va respecta și publicul fără de care existența sa nu are sens.

Ați înțeles, dragii mei colegi 2.0?