The Back-Home-Express sau de cînd „GEN” a devenit semn de punctuaţie?

Mai am două staţii până ajung acasă… Sunt în trenul Bucureşti-Iaşi, am bilet la clasa I (am crezut că îmi cumpăr linişte în încercarea mea de a scăpa de ţiganii care m-au întrebat deja de 20 de ori dacă vreau să cumpăr bere Noroc sau chips-uri Viva – epic waste of money!) şi de la ultima oprire şi până acum, am rămas singur într-un compartiment demn de un film horror american. Luminile merg intermitent, din caloriferul din stânga mea iese căldură, din cel din dreapta mea iese aer mai rece ca afară, controlorul m-a întrebat de ce stau cu laptopul pe brînci şi nu îmi pun picioarele cu ghetele murdare de iarnă pe scaunul din faţă, „că dacă vine cineva, o găsi el să stea undeva”.

Aşadar, tolănit pe două scaune, cu mîneca stîngă de la bluză scoasă şi  cu cea dreaptă lăsată pe mână, cu ochelarii scoşi pentru a nu face o criză de epilepsie pe care sper că nu o contractez pînă ajung la Iaşi, mă pun pe gînduri. Mă gîndesc unde am fost, ce am lăsat acasă, ce am găsit acolo şi la ce mă întorc. Mă gândesc la viitor, la trecut şi la discuţiile interminabile cu mama pe care le voi avea într-o oră. Măcar îi voi putea spune fără remuşcări că „Da, mi-a intrat şi costumul în valiză”, „Nu, nu au fost persoane dubioase în compartiment”, „Da, am fost atent să nu îmi fure cineva telefoanele sau paltonul”, „Nu, nu am uitat decît şamponul şi gelul de duş acolo”, „Da, încă fumez”, „Nu, nu eşti încă bunică” şi, nu în cele din urmă, „Nu am purtat căciula şi mînuşile decât pe munte, că în rest a fost prea cald, dar am folosit toate cele şase fulare luate”…

Am cîteva nedumeriri încă rămase după această călătorie de o săptămînă. Spre exemplu, aş vrea să ştiu cît naiba mai trebuie să aştept să am şi eu semnal de internet ca lumea în ţara asta… De asemenea, sunt curios de ce la taximetriştii din Braşov 1,39 RON pe kilometru înseamnă de fapt 3,7. Încă nu pot înţelege cînd am trecut de la PLM (varianta explicită, desigur) la „GEN” ca semn de punctuaţie şi de ce cizmele de cauciuc de la Zara în Bucureşti te fac funky, dar în Braşov eşti ţăran. Nu îmi pot da seama cum, Doamne Iartă-mă!, poţi avea tupeul de a înjura de mamă un şofer care te claxonează cînd treci pe roşu şi, cu siguranţă, nu voi putea vreodată realiza de ce tu trebuie să îţi schimbi marca ţigărilor pe care le ai pentru că celor din jurul tău nu le plac cînd TE fumează… Dar cum oricum nu am planuri sau speranţe concrete că cineva mi-ar putea desluşi explicaţiile pentru aceste umile observaţii, zîmbesc probabil şi pe afară, continuîndu-mi exerciţiul de imaginaţie.

Sincer, nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. Aş minţi dacă aş spune că mi-ar displace o nouă provocare. Nu ştiu dacă vorbesc de o evoluţie sau doar o schimbare, însă cred că mi-ar prinde bine în viitorul mediu. Îmi place foarte mult ceea ce fac, însă îmi place mai mult ce aş putea face. Oricum, este prea devreme şi încă nerealistă această dorinţă. Nu e rău să visez, cît timp nu abandonez ceea ce mă face mai bun ca restul, cel puţin în ochii mei, pentru a trăi doar în acel vis. Prefer să mă bucur de o călătorie liniştită cu trenul, de spectacolul de lumini şi lipsa temporară de „Seminţe, bere, covrigei…” cît încă pot. Mă aşteaptă o săptămînă de serviciu în care trebuie să îmi recuperez absenţa. Back to work!  

“23 de întrebări” – Capitolul 2

Oare de ce suntem atît de încuiaţi?

Am mai scris de multe ori în naivitatea mea că nu îmi place ipocrizia. Eram încă un copil prost cînd trăiam cu impresia că se poate trece prin viaţă fiind sută la sută sincer. E sinucidere curată şi trebuie să o recunoaştem cu toţii. Eu am capsa pusă însă pe alte forme ale noastre de a ne ascunde ideile, părerile şi nevoile. Pentru că ne furăm singuri căciula. Într-un fel, e folositor pentru noi ca popor să nu fim satisfăcuţi, pentru că avem cultura de a fi nemulţumiţi cu orice ocazie şi astfel ne căutăm de „treabă”…

Eu vorbesc de faptul că avem prostul obicei de a nu spune lucrurilor pe nume cînd vine vorba de nevoile noastre. Fie că vorbim de cadouri, relaţii profesionale, romantice, sex sau plăceri mărunte, noi suntem mari fraieri că ne închidem în ideile noastre.

Apropo, am citit de curînd că, ironic, cuvîntul fraier are o conotaţie romantică. Aparent vine din cuvîntul german „freier”, care înseamnă, printre altele, şi peţitor amoros. Practic, a fi fraier înseamnă să faci curte cuiva. Amuzant, nu? Eu găsesc ideea asta hilară…

Aşa, unde rămăsesem? Aah, da, vorbeam de faptul că ne închidem în noi din curtoazie în momentul în care ne putem controla micile plăceri sau satisfacţii pe care le primim în mod normal. Cînd a fost ultima oară cînd aţi spus sincer ce vă doriţi să primiţi cadou? Cînd a fost ultima oară cînd aţi vorbit deschis cu persoana cu care formaţi un cuplu? Cînd i-aţi spus şefului că aveţi şi dumneavoastră probleme, nu numai el sau patronul (mă rog, aici e mai sensibilă situaţia, dar depinde şi de ce fel de şef aveţi…)?

Vă spun eu, rar se întîmplă să o faceţi. De ce? Tocmai asta mă întreb şi eu! De ce oare este aşa de greu să înţelegem că dacă ni se oferă ocazia să ne alegem felul în care evoluează o anumită situaţie ar trebui să profităm de ea?

De ce trebuie să primeşti un pulover, perechi de şosete sau un after-shave ieftin şi naşpa cînd poţi primi ce îţi doreşti cu adevărat? De ce să primeşti o jucărie sexuală cînd încă eşti virgină sau pur şi simplu nu ţi-o doreşti? De ce trebuie doar să ne prefacem că ne place ce primim din partea celorlalţi?

Nu ar fi mai simplu să îi spui prietenei tale sau soţiei ce ţi-ar plăcea să primeşti cadou? Nu ar fi mai simplu să vorbeşti deschis cu partenerul tău despre aspectele relaţiei voastre? Ştiu că nu e uşor şi e posibil să nu te asculte, dar pe termen mediu şi lung va realiza că aceste discuţii fac bine legăturii dintre voi, pentru că amîndoi învăţaţi cum să vă satisfaceţi nevoile unul altuia. Cînd vă gîndiţi că de o relaţie mai bună vă desparte doar o discuţie deschisă ce motive puteţi găsi să nu o faceţi? Nu zic că metoda mea face minuni, dar dacă în trei cazuri din zece vor rezulta legături mai strînse între voi, mă declar mulţumit.

Acest model relaţional pe care îl predic (jur că încerc cu orice ocazie să îl şi practic!) nu este validat doar în relaţiile amoroase. De ce nu v-aţi înţelege mai bine cu acei colegi de la serviciu alături de care nu aveţi spor de nici o culoare? Oare nu ar rezulta o productivitate mai mare dacă s-ar şti ce are nevoie fiecare pentru a-şi face treaba mai bine şi cu mai multă plăcere? Sunt absolut sigur că măcar o secundă v-aţi imaginat atmosfera care v-ar aştepta la birou în fiecare zi.

Mai, mai că ţi-ar mai veni să te întorci acasă cu un alt chef de a discuta cu partenerul de viaţă şi de a vă satisface şi celelalte nevoi pe lîngă bani într-un mod la fel de plăcut, nu?  

“23 de întrebări…” – Capitolul 1

Oare avem voie să fumăm la reuniunile de familie?

Sting lumina şi deschid calculatorul. Trag scaunul, mă aşez şi îmi aprind o ţigară. În sfîrşit, îmi pot savura ţigara, mă simt în siguranţă! Mereu mi s-a părut ciudată această senzaţie de furişare a mea cu viciile mele. Nu am ascuns decît unei singure persoane faptul că fumez, dar fiecare ţigară prin care treceam ascunzîndu-mă de el m-a năpădit de un sentiment de vinovăţie. Sunt ferm convins că tata nu mi-ar fi zis absolut nimic dacă ar fi aflat, dar ceva în mine pur şi simplu nu putea să îi spună. Nu aveam o relaţie îndeajuns de strînsă.

Cînd ne-am cunoscut la 12, 13 ani (îmi aduc aminte doar faptul că eram la baza Buciumului, ploua şi tocmai terminasem clasa a şasea) nu fumam. Eram pur, naiv, tocilar şi stingherit. Şi acum mă bîlbîi în faţa lui. Mă pierd. Mă domină prea tare. Mama şi restul familiei nu s-au putut impune aşa de tare în faţa mea. Cu ei sunt matur, chiar dacă nu o realizează. Sunt liantul care leagă această adunătură de rude, tamponul atîtor scandaluri şi certuri total idioate, să nu mai spun inutile, sunt punctul de început al vieţii lor. Şi-au construit toată viaţa în jurul meu, tot universul lor se învîrte în jurul existenţei mele. Sunt conştient că nu mă vor lăsa niciodată să devin bărbat. Nu mă vor lăsa să plec niciodată cu adevărat înţărcat de lîngă ei. Iar principalul motiv este tot tata. Dacă l-aş fi cunoscut la un an, eram plecat acum de acasă. La 22 de ani şi multe luni, eram un mic bărbat pe picioarele mele. Dar l-am cunoscut pe la 12, 13 ani şi picioarele mele au rămas legate de acel apartament din Tătăraşi. Vor rămîne şi după ce voi pleca de aici. Va trebui să plec, chiar dacă o acceptă sau nu. Pentru că plafonul susţinut de acei pereţi văruiţi pe care îi am amprentaţi în memoria mea fotografică reprezintă o limită. O limită a intelectului meu, a maturizării mele, a procesului meu de a deveni un bărbat.

Întotdeauna întîlnirile de familie, la care se adună toată lumea m-au făcut să mă simt temător. Mă tem de certuri, mă tem de reproşurile pe care le-am primit şi cînd eram primul în tot ce făceam. Niciodată nu am auzit din partea nimănui din familie un „Sunt mîndru de tine!”. Tata mi-a spus mie şi prietenei mele că ne iubeşte într-o zi. Era ameţit, dar sunt sigur că era sincer. Chiar mă iubeşte şi se mîndreşte cu mine. Mama şi mai mult, dar nu o spune din orgoliu. Probabil îi este frică că dacă lasă jos garda de femeie lovită şi pusă la pămînt de probleme şi îmi arată că mă iubeşte, că mă apreciază şi mă respectă, voi prinde curaj şi o voi părăsi. Mereu m-a fascinat şi m-a exasperat cît de puţin mă cunoaşte această femeie care m-a crescut de mic cu sacrificii imense, pierzîndu-şi o viaţă întreagă pentru ca eu să nu o fac… Ironia sorţii este că niciodată nu va realiza că tocmai încăpăţînîndu-se să mă ţină legat de ea, mă face să îmi limitez dezvoltarea. Că dacă îmi dă drumul nu numai că nu mă va pierde, dar mă va cîştiga cu adevărat. Că nu voi pleca decît fizic şi voi fi mereu alături de ea, din iubire, din respect, din recunoştinţă, datorită succesului pe care l-a avut crescîndu-mă.

M-a crescut atît de bine, încît îmi este ruşine să îi spun tatălui meu, de care practic nu mă leagă decît numele de familie, Cuza, şi faptul că avem amîndoi o oroare imensă de singurătate. Asta am înţeles, numai că mama nu a reuşit. Şi nu mă lasă să îi umplu acest gol de frică să nu rămînă ea cu unul mai mare. Nu-i nimic, căci mă cunosc. Întotdeauna am zis ca alţii, dar am făcut ca mine. Am învăţat să fac aşa pentru că de fiecare dată cînd mi-am zis părerea şi mi-am expus ideile, şi o fac mereu!, am fost luat în derîdere sau nu am fost luat în seamă. Voi cunoaşte pînă la urmă acel bărbat cu două generaţii mai în vîrstă decît mine şi voi stabili acea legătură care a întîrziat 12, 13 ani şi ne face la toţi greutăţi. Şi le voi demonstra amîndorura că nu se va schimba decît în bine relaţiile între noi trei.

Îmi mai aprind o ţigară, ce sentiment de libertate simţi cînd ai intimitatea gîndurilor şi a plămînilor tăi!, şi reflectez asupra zilei care tocmai se termină. Astăzi prietena mea a făcut cunoştinţă oficial cu o familie atît de conservatoare, încît am avut mereu probleme să aduc pe cineva în casă. Vizitele la mine trebuie negociate îndelung şi sunt întotdeauna întoarse sub formă de reproş. Aici am învăţat arta de a descoperi surse de a nega satisfacţia în orice. O casă a defectelor scoase cu forţă la lumină nu poate crea decît nemulţumiţi cronici. Există două ieşiri din această situaţie. Ieşi sau nu mai ieşi. Refuzi să te plafonezi în limitele impuse şi evoluezi sau rămîi în contemplaţie şi îţi petreci o viaţă întreagă fiind nemulţumit de orice cadou, orice remarcă, orice gest, orice întîmplare.

Această formă de existenţă mi se pare păcătoasă pentru o familie care are atîtea calităţi şi atîtea lucruri pozitive de împărtăşit. De la mîncare la atmosferă, peste tot respiri linişte şi iubire, însă toate sunt sufocate de o frică cronică de certuri şi o nelinişte care nu va dispărea niciodată. Cînd îţi este ruşine de absurdităţile şi greutăţile pe care le întîmpini inevitabil într-un grup de oameni, sfîrşeşti prin a bloca accesul pentru restul lumii şi te pierzi în anonimitate.

Aşa începe povestea fiecăruia dintre noi. Toţi avem realităţi pe care nu le expunem altora de frica judecăţii. Ne este frică de respingere pentru că sinceritatea ne împinge să spunem sau să arătăm lucrurile pe care alţii nu le arată. Că vom fi catalogaţi drept trădători ai unui stil de viaţă închis şi conservator care ne aduce doar îmbătrînire şi frustrări.

Oare de ce ne încăpăţînăm să credem că aşa ne este mai bine? Eu îndrăznesc să trădez acest model familial. Ce se poate întîmpla? În cel mai rău caz, voi fi excomunicat. În cel mai bun, voi fi obligat să îmi trăiesc o viaţă întreagă în sinceritate şi iubire lipsită de ipocriziile inutile care ne complică atît de mult existenţa. De celelalte nu ne putem lipsi, pentru că am fi striviţi de ceilalţi sau am rămîne o prezenţă permanentă la reuniunile închise de familie în care totul este amuzant şi frumos pînă la prima ceartă…