Mai am două staţii până ajung acasă… Sunt în trenul Bucureşti-Iaşi, am bilet la clasa I (am crezut că îmi cumpăr linişte în încercarea mea de a scăpa de ţiganii care m-au întrebat deja de 20 de ori dacă vreau să cumpăr bere Noroc sau chips-uri Viva – epic waste of money!) şi de la ultima oprire şi până acum, am rămas singur într-un compartiment demn de un film horror american. Luminile merg intermitent, din caloriferul din stânga mea iese căldură, din cel din dreapta mea iese aer mai rece ca afară, controlorul m-a întrebat de ce stau cu laptopul pe brînci şi nu îmi pun picioarele cu ghetele murdare de iarnă pe scaunul din faţă, „că dacă vine cineva, o găsi el să stea undeva”.
Aşadar, tolănit pe două scaune, cu mîneca stîngă de la bluză scoasă şi cu cea dreaptă lăsată pe mână, cu ochelarii scoşi pentru a nu face o criză de epilepsie pe care sper că nu o contractez pînă ajung la Iaşi, mă pun pe gînduri. Mă gîndesc unde am fost, ce am lăsat acasă, ce am găsit acolo şi la ce mă întorc. Mă gândesc la viitor, la trecut şi la discuţiile interminabile cu mama pe care le voi avea într-o oră. Măcar îi voi putea spune fără remuşcări că „Da, mi-a intrat şi costumul în valiză”, „Nu, nu au fost persoane dubioase în compartiment”, „Da, am fost atent să nu îmi fure cineva telefoanele sau paltonul”, „Nu, nu am uitat decît şamponul şi gelul de duş acolo”, „Da, încă fumez”, „Nu, nu eşti încă bunică” şi, nu în cele din urmă, „Nu am purtat căciula şi mînuşile decât pe munte, că în rest a fost prea cald, dar am folosit toate cele şase fulare luate”…
Am cîteva nedumeriri încă rămase după această călătorie de o săptămînă. Spre exemplu, aş vrea să ştiu cît naiba mai trebuie să aştept să am şi eu semnal de internet ca lumea în ţara asta… De asemenea, sunt curios de ce la taximetriştii din Braşov 1,39 RON pe kilometru înseamnă de fapt 3,7. Încă nu pot înţelege cînd am trecut de la PLM (varianta explicită, desigur) la „GEN” ca semn de punctuaţie şi de ce cizmele de cauciuc de la Zara în Bucureşti te fac funky, dar în Braşov eşti ţăran. Nu îmi pot da seama cum, Doamne Iartă-mă!, poţi avea tupeul de a înjura de mamă un şofer care te claxonează cînd treci pe roşu şi, cu siguranţă, nu voi putea vreodată realiza de ce tu trebuie să îţi schimbi marca ţigărilor pe care le ai pentru că celor din jurul tău nu le plac cînd TE fumează… Dar cum oricum nu am planuri sau speranţe concrete că cineva mi-ar putea desluşi explicaţiile pentru aceste umile observaţii, zîmbesc probabil şi pe afară, continuîndu-mi exerciţiul de imaginaţie.
Sincer, nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. Aş minţi dacă aş spune că mi-ar displace o nouă provocare. Nu ştiu dacă vorbesc de o evoluţie sau doar o schimbare, însă cred că mi-ar prinde bine în viitorul mediu. Îmi place foarte mult ceea ce fac, însă îmi place mai mult ce aş putea face. Oricum, este prea devreme şi încă nerealistă această dorinţă. Nu e rău să visez, cît timp nu abandonez ceea ce mă face mai bun ca restul, cel puţin în ochii mei, pentru a trăi doar în acel vis. Prefer să mă bucur de o călătorie liniştită cu trenul, de spectacolul de lumini şi lipsa temporară de „Seminţe, bere, covrigei…” cît încă pot. Mă aşteaptă o săptămînă de serviciu în care trebuie să îmi recuperez absenţa. Back to work! 
a.b.c.
