Din secunda în care am ales această dragă profesie de jurnalist (o să fiu eu un reporter cum o vacă născută într-un copac e o pasăre, dar mă rog…), nu cred că m-am oprit prea des din a-mi face cruce la adresa iubiţilor mei colegi de facultate… Nu mă înţelegeţi greşit, mulţi din ei îmi sunt dragi, cu câţiva chiar am legat prietenii ce, zic eu, vor dăinui, dar există întotdeauna acele persoane care nu te vor înghiţi nici de stai în cap în faţa lor şi le faci masaj cu limba la tălpi… Nu se poate şi basta!
Nici la acest aspect nu m-am consumat eu foarte tare, pentru că am fost prea ocupat să fac ceea ce îmi place şi nu ce cred alţii că mi s-ar potrivi mie, ca să le mulţumesc lor orgoliul. Am fost luat peste picior de multe ori pentru faptul că am ales să îmi petrec studenţia prin campanii alături de grupul de la PNL şi nu prin săli de lectură sau cluburi de fiţe, cu pistoale cu gloanţe de cauciuc sau costumaţii care ţi-ar face orice dioptrie să ceară iertare în genunchi că a îndrăznit vreodată să te deranjeze îndeajuns de tare încât să trebuiască să îţi pui ochelari.
Cum spuneam, am făcut ce mi-a plăcut, am râs când am auzit ce se vorbeşte despre mine şi cu un negru umor englezesc am mers mai departe…
Şi totuşi există un alt motiv pentru care îmi aştern aici pentru prima oară impresiile despre colectivul Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Facultatea de Litere, Anul 3, Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi! Încă din prima oră a primului curs al primului an, mi-am făcut cruce cât de ciudate sunt relaţiile de grup şi capacitatea colegilor mei de a se pune de acord cu ceva…
Fie că este crâşma în care bem o cafea şi fumăm o ţigară după facultate, fie că e sala în care facem un curs, fie că e hotărârea de a organiza o petrecere sau cursul festiv de la sfârşitul celor 3 ani de licenţă, în absolut fiecare secundă, o parte a fost hăs, cealaltă ‘cea şi restul, pe la profi, plângându-se de faptul că toţi ceilalţi iau decizii fără ei/ele şi încercând să schimbe modificarea…
Sună amuzant, nu? Este, credeţi-mă, dar până la un punct!
S-a ajuns să se anunţe examene şi termene pentru proiecte şi teme cu 2 săptămâni după ce au avut loc acele momente, să se meargă la măriri pentru a ameninţa profesori că se lasă de facultate dacă aceştia nu scad notele colegilor şi să scoată toate cărţile despre un anumit subiect din bibliotecă pentru ca restul colegilor să nu poată învăţa! Dar nu înainte de o repriză cruntă de bârfă despre personajul favorit din an, la care recunosc că am luat şi eu parte, cu poftă, având destui clienţi la rândul meu…
Mai nou, am modificat de 3 ori data unui examen, fără măcar să ştim foarte bine despre ce examen este vorba, iar întâlnirile cu profii se fac după sondaje de opinie pe Messenger… Şi ne mai întrebăm de ce profii noştri sunt aşa de ciudaţi şi de imposibil de înţeles câteodată…
Pentru prima oară în 3 ani, încep să cred că nu ei sunt de vină pentru ritmul haotic şi inuman în care suntem obligaţi să funcţionăm (motivul oficial pentru faptul că suntem aşa de fugăriţi în atâtea părţi este mereu acela că într-o redacţie sau la o firmă, ori chiar într-un cabinet, vom fi mereu puşi la treburi titanice şi trebuie să ne obişnuim cu ritmul ăsta, însă eu am cam călcat prin toate cele enumerate mai sus şi nici măcar unul din şefii mei nu mi-a dat vreo chestie de făcut fără să îmi spună clar şi ce vrea de la mine, iar ritmul de muncă nu mi se pare aşa de groaznic încât să am întâlniri săptămânale cu domnul deputat Ciuhodaru pe la UPU, dar nah… fiecare cu ce-i place, nu?), ci chiar colectivul acestui an, pentru că niciodată nu sunt capabili să se pună de acord cu un singur lucru! Tot timpul trebuie să ne gândim la capra vecinului, poate poate nu se uită şi murim cu ea de gât!
Cât aştept transformarea unor colegi de-ai mei dragi în coliere pentru capra mea şi a altora de prin jurul meu, mă mulţumesc să ma amuz auzind câte doi sau câte două vorbind despre cum au învâţat ei sau ele pentru un examen, dar nu ştiu care, cum se întreabă colega mea în anul 1 ce face când se termină pad-ul la mouse (sunt convins că a aflat până acum cum să ridice mouse-ul când are nevoie de o nouă experienţă în d-ale scroll-ului) şi cum intră câte unul la un seminar la care trebuia să predăm o temă deja restantă cu un rânjet idiot pe faţă, spunând profului zâmbind că nu au adus nimic şi că o să încerce să îşi facă timp şi pentru o amărâtă de temă care nu mi-a luat mai mult de o oră sub nici o formă…
Doamne, cât de organizaţi îmi par acum colegii mei liberali! V-am spus în ultima vreme că vă iubesc?
Abia aştept să vă revăd la Bucureşti…
a.b.c.
P.S. Ultimul paragraf era o aluzie la faptul că niciodată, în PNL, nu porneşte o acţiune la timp, dar, spre deosebire de alte colective, facem într-un final un hey-rup super amuzant în grup şi ne iese mereu… asta ca o completare pentru cine nu a avut timp să mă asculte povestind tot felul de bazaconii pe care le-am făcut chiulind de la orele pe care ei le tot mutau dintr-o parte în alta…
a.b.c.